Până și dumbrava transpiră pe o vreme ca cea de azi. E august. Căldura ne strivește cu blana ei de urs, jupuită la tăbăcăria infernului. Sfârâie și buzele fântânii de sete.

S-au copt murele, acele fructe mărunte și aromate, care ne înnegreau cerul gurii și ne îndulceau verile copilăriei.

Plecam în alai, tot grupul de băieți trecuți de opt ani, înarmați cu toporașe, cârlige sau scări, în sus peste dealuri. Țipam în marș necontrolat, făceam cu ochiul bucuriei. Acolo departe, la marginea pădurilor de pe streașina satului, creșteau tufe de muri în colonii dese, spre deliciul nostru. Păreau un crâmpei de vis sălbăticit. Ne repezeam fără control, ne întindeam, sau săream peste arbuștii înarmați cu dinți de rubin. Mii de mărăcini mărunți, dar ascuțiți, întorși ca niște croșete vulgare de gardă, așteptau pregătiți să-și primească plata de sânge, în schimbul fructului nostru dorit.

Atrași de murele negre și zemoase, presărate mai ales prin locuri inaccesibile, noi, copii entuziasmați dar ignoranți în a calcula probabilitatea sângerării, plănuiam tot felul de acte de eroism. Simțeam că civilizăm ultimile tentacule ale sălbăticiei. Nu doar odată s-a întâmplat, ca un curajos dintre noi, să se scufunde în tufa de corzi înspinate și să țipe de acolo ca tras pe roată. Urma o luptă aprigă, în care toporașele fulgerau, iar brațe mici îndepărtau cu dârzenie, corzile ce făcuseră cocon peste prietenul nostru. Uitam de mure. Luptam cu buzele strânse și fruntea încrețită. Croiam tunel prin rugul dușmănos, până ce reușeam să-l scoatem, (ca pe un vierme de matase din gogoasa lui) speriat, cu fața drapel și cu mărăcini în păr. Tufișurile de muri aveau capcanele lor.

Ne întorceam după-amiaza, transpirați, gălăgioși, cu ceva mure în coșuri, dar și zeci de mărăcini prin piele. Ne simțeam eroi pentru o clipă. Soseam zburând cu buzele negre, însetați, dar plini de un entuziasm vecin cu mania.

 Întors dintr-o astfel de expediție molipsitoare, sigur pe mine și hotărât să-mi depășesc condiția, am intrat grăbit în casă și-am început să caut cu mișcări abile, în sertarul mașinii de cusut.

— Ce cauți acolo, mămițico? O aud pe mamaie, care mă privea peste ochelari din vârful patului.

M-am oprit speriat. N-o văzusem în penumbra sălii, dolofană ca un rege leneș și gurmand.

-Un ac să-mi scot mărăcinii, mamaie, îi răspund. Am cules mure…

-Cu acul nu, că se infectează! Acul are microbi!

Mărăcinii erau una, dar infecția speria de-a binelea. Apoi glasul ei voit sentențios, îmi provocase frisoane.

-Atunci cum să-i scot mamaie?

-Cu acarul! (așa îi spunea mamaie  acului de siguranță). Caută un acar, un acar!  Vocea ei tuna voievodal.

-Și acarul n-are microbi? Am întrebat-o eu îngrijorat fără remediu?

-Nu, doar acul e infectat! Acarul nu!

 Din zilele murelor de odinioară, mi-a rămas așa, o simpatie neînțeleasă pentru acar (acul de siguranță). Îl asociam cu bunătatea; chiar dacă și el înțepa, o făcea fără microbi.

Și uite așa, când zilele de august încep din nou să ardă până și sufletul din noi, parcă aud vocea bunicii strigând:

-Cu acul nu, cu acarul!