„Gabriel Nan încă nu a părăsit pădurile satului său natal”, spunea profesorul de literatură și creație literară, din Madrid, la prezentarea primului meu volum de poezie. Și cum să nu fie adevărat, când astăzi, după 46 de ani, încă îmi bate inima, încă-mi pornește-n valuri sângele spre obraji, și resimt pe față acel zâmbet vindecător, zidit atunci, născut în focul acelor emoții, acelui miraj trăit cu zeci de ani în urmă? Zâmbetul acesta, zămislit în zilele marilor speranțe, m-a susținut pe coardă, peste multele prăpăstii, de-a lungul anilor.

Viața își urma mersul ei firesc, sălta sprinten printre cursurile școlare și printre micile activități casnice date mie spre umilă rezolvare, când într-o seară, tata, om zguduit de frustrările crâncene ale vieții, obosit de o navetă chinuitoare, un ins mic de statură și cu multe neîmpliniri stânjenindu-i avântul, a găsit entuziasmul necesar să zâmbească și să ne spună cu voce tandră:

 -Tată, pregătiți-vă, că vine Paștele, vineri sunt liber, și mergem la tainiță!

 – Unde, tătuțule? întrebă sora mea Luminița, cu doi ani mai mare, purtătoarea noastră de cuvânt.

 – La tainiță, veni scurt răspunsul. E un parapet, de acolo se vede totul, poienile, satele, foarte frumos, dar este cam departe, ne-a explicat scurt, și parcă ușor confuz, tata. Entuziasmul trezit de cuvintele lui era însă molipsitor, făcea să-mi crească aripi, să văd cum lumea mea se ridică, cu mama, cu tata, cu mingea și cercul mare de fier, se ridica și cucerea spații înalte, dincolo de norii încrucișați în bătălii inutile, împletea poteci până peste zări mângâiate de curcubeie, acolo unde se poate vedea splendoarea munților, defileurile râurilor, livezile înflorite, castelele basmelor și multe alte minuni neînțelese încă. Mă imaginam singur stăpân peste imensele draperii ce deschid spectacole mistice, eram deja cel ce purta cheile marilor vitralii din castelul norilor, eram unicul, eram magicianul, eram universul.

„Se vede tot!”, îmi suna în minte. Dar ce este acel tot? Și unde vom ajunge de Paști? Ochii mi se făcuseră mari, îmi frecam mâinile și mă tot gândeam cum s-o conving pe mama să-mi dea cizmele cele noi, când se auzi din nou glasul surorii mele:

– Dacă e așa departe, luăm mâncare la noi, nu? Și cine mai merge?

– Mâncăm sus, pe tainiță, ouă roșii cu cozonac, mai spuse tata cu ochii vii, revenit parcă deodată în lumea copilăriei.

Tot ce putea visa un copil de nouă ani, rostise tata în numai câteva cuvinte. Să fii pe vârful cel mai înalt, urcat pe ceva deasupra pădurilor, apelor, tuturor potecilor, de unde se vede tot, să te așezi și să mănânci cozonac și ouă roșii, iar vântul să te pieptene cald cu aromă de floare de cireș, acesta era Paradisul. 

Tainița era cuvântul care zămislea visul din noaptea aceea, care definea toate preocupările, orice cuvânt, orice dialog, orice spațiu sau timp, era totul. Suficient ca a doua zi să știe toți vecinii unde vom merge noi de Paști. A doua zi toți copii străzii vorbeau despre tainiță, chiar dacă nu păreau a înțelege ce poate fi aceea. Mama, ca orice mamă, cu spaima necunoscutului întipărită pe față, nu s-a putut opune atâtor țipete de bucurie.

Astfel că în ziua aceea călduță din Vinerea Mare, tata a trebuit să-și ia grija a zece copii beți de entuziasm și să urce cu ei deal după deal, cu țipete vesele și cu sperieturi sincere, mai mult de patru kilometri, până la locul promis. Era în anul 1975. Drumul până la un anumit punct era cunoscut. Părea un soi de canion micuț și strâmt, cu pereții laterali plini de scoici și  melci încrustați din nu știu ce ere, care urca abrupt și cotit două-trei sute de metri, pentru ca mai apoi, deodată, să devină o deschidere plană cu maluri largi de nisip. Noi, toți copii, odată ajunși acolo, ne-am revenit și am probat sărituri acrobatice, ca într-o piscină mare cât o lume de nisip. Ni se părea că suntem la poarta unei aventuri de scris în istoria omenirii, o poveste de viață demnă de plăsmuit cu hieroglife de foc.

-Haideți, a zis tata, că nu avem timp, e mult, tare mult de mers! Ne reamintea el, trezindu-ne din plutire, epocalul scop al plecării noastre.

Traseul drumului devenea apoi pietros, abrupt și obositor, cu copaci aplecați deasupra, împuns de pietre vechi năpădite de licheni îndrăzneți, umbrit și lipsit de orizont până la următoarea curbă. Apoi, pe alocuri nisipos ori argilos, cu mărăcini întinzând brațe malefice înspre drumeți și din loc în loc străpuns de vizuini de vulpi, devenea parcă dăltuit într-o poveste de început de lume.  Noi copii, ne minunam de fiecare nouă apariție, săream sau ne opream respirând obosiți, unii se înțepau în cine știe ce, simțindu-se eroi de o clipă, alții grăbeau pasul îndârjiți de nerăbdare, iar tata, le ajuta cel mai adesea, ducându-le de mână din când în când, pe cele două fete mai mici, Mihaela și Lilica. El mai purta în spate geanta cu cozonaci și ouă roșii, anume pregătită pentru momentul cel mai viu al zilei. Cei mai mari dintre noi căram sticle cu apă sau citronadă de soc.

Dintr-odată, după ce drumul devenise iarăși plan și însorit, tata a luat-o brusc la stânga, spunându-ne că vom trece prin pădure, printr-o mare pădure, unde aveam, zicea el, să vedem ceva nespus de frumos.

-Ajungem la tainiță? Întreb eu frământat să pun cap la cap crâmpeie de vis.

-Nu, mai e destul până la tainiță, dar trecem pe la Nămoale, tată, un loc fioros, o să vedeți voi! Adăugă tata încă un spin neliniștii mele.

Înainte de pădure, se deschise în fața noastră o poieniță, un ochi verde înconjurat de o lizieră de salcâmi, unde te simțeai deodată liber, chemat, absorbit de spațiul acesta viu și primitor, iar noi toți am început să alergăm, țipând ascuțit ca niște păsări, să ne rostogolim sau să facem sărituri de ciute chemate de gânduri de la început de lume. Cerul se rostogolea pasional peste acest petic verde, peste această vioaie insulă a fericirii, așezată ca o lună pe cer, între desele păduri ale foșnetului primar. Unul din băieți, Tică, un vecin încântat de propria sa energie, robust și permanent în mișcare, se apucă de o liană ce atârna sub poala unui copac bătrân, urcă puțin doar cu ajutorul brațelor, pentru ca apoi să-și facă vânt până departe, întocmai ca Tarzan, regele junglei, spre admirația noastră a tuturor. Luminița, sora mea, și Nuți, o vecină cu un an mai mică, blonduță și simpatică, s-au aplecat îmbujorate să culeagă ghiocei albaștri. Jeni și Mihaela, surorile mai mici ale lui Tică, brunete și mereu puse pe șotii, își începură alergarea gălăgioasă după fluturi, iar eu și vărul Daniel ne-am aruncat la un semnal prin iarba proaspăt înflorită. Cei mai cuminței, Mili, Marin și fratele meu Romeo, au început să fluiere felurit, așteptând fascinați întoarcerea ecoului.

Ani de-a rândul, acest petic de teren eliberat parcă de orice ghinion, a rămas pentru noi locul preferat de joacă.  Toți eram pe atunci cu soarele pe față, fiecare avea glas să spună ceva, iar  piciorușele noastre sprintene parcă erau înaripate. Ce prilej s-ar fi găsit mai bun, ce zi, ce întâlnire, care să-ți ofere ocazia de a-ți prezenta, fără supravegherea ochiului cercetător al părinților, năstrușniciile?

            Copii sunt rodul și vraja lumii. Dar conștienți sau nu, ei vor să împingă această vrajă mult mai sus, s-o determine la a fi mai îndrăzneață, mai neomenească și apoi s-o înhame, s-o înrobească și s-o facă a lor, numai a lor, pentru milenii. Ei, vraja și dulcele, pentru totdeauna copiii lumii.

În acea zi, la un moment dat, mi-am dorit să rămân eternul copil al planetei. Aproape mereu de nectarul dimineților, zmeu călător din pom în pom, atârnat de o liană sau de crâmpeiele unui vis, adesea pe valul unui cântec eroic, chiar dacă, în fond, doream să cresc mare, atunci, în ziua aceea de mari cuceriri, aș fi rămas așa cum eram, doar copil. Doream să se oprească timpul în loc, să inspir la nesfârșit beția acelei zile, norii aceia pufoși pe care-i simțeam parcă sub tălpi și cerul nou în flăcări. Doream să fiu eu însumi cât toți zece, bătaia de inimă a naturii. Aș fi retrăit de mii de ori minunea unei zile de mare avânt spre frumusețe. Cât de puțin îi trebuie unui copil să se bucure! Azi mă întreb adesea, de ce iubim frumosul până la durere?

Țipetele au încetat dintr-o dată, atunci când tata ne-a condus pe poteca șerpuită din pădurea de fag. Trunchiurile gri, înalte, golașe, deschideau către cer coroane mari de frunze dese, de parcă ar fi fost nevoie să susțină un întreg acoperiș de catedrală verde. Impunătoare catedrală, suficientă ca să ne umple de uimire. Potecuța cotea șerpuitor, foșnetul pașilor noștri prin râurile de frunze uscate, sulița vreunei raze scăpate prin umbrela verzuie și vuietul de fond al vântului departe, toate acestea ne făceau să ne simțim într-o lume guliveriană, rar imaginată.  Cine n-a fost copil, să nu ocolească starea de basm! Să nu încerce să ne mintă că viața începe cu realitatea, când ea începe cu basmul!

-Copii, veniți după mine! zise tata la un moment în care drumul părea mai sigur, și se desfășura ca o coloană vertebrală a pământului prieten. Dar nu, el o luă deodată spre stânga, și noi după el. Trecuserăm de fântâna micuță, ascunsă sub un mal, pe unde se spunea că ar fi poteca ursului, băusem sfioși din acel pahar de piatră al altor epoci și acum îl urmam pe tata, prinși de curiozitate. El ocoli umărul unei movile împădurite, mai înaintă puțin, și se aplecă șoptindu-ne:

-Intrați acum!

Spațiul se definea cu economie aici, potecuța de doar câteva palme era decupată între aglomerări de copaci de toate soiurile. Catedrala pădurii devenise deodată o biată chilie cu o intrare minusculă. Un desiș vegetal imposibil de traversat, o cetate în ruină clădită din rădăcini și umbre închegate. Înaintam  printr-un întunerec foșnitor, nepovestit de nimeni, nimănui. Cochilia unui melc, fior al neputinței, era pe jumătate îngropată în scoarța unui copac. Viața tăcea. Cerul nu mai avea nimic de spus aici. Se făcuse noapte într-o clipă, amuțirăm cu toții, apoi, pe negândite, în fața noastră se deschise o vale neagră. Copacii aplecați peste ea, acopereau parcă toate durerile fosilizate în taine. Părea că toată noaptea lumii locuia valea aceea. Prin malurile ei vinete, din loc în loc, se iveau oase și resturi de cranii uscate. O liniște surdă, căzută ea însăși parcă în genunchi, domnea aici. În locul entuziasmului, respirația ne îngheață pe buzele ațipite de spaimă. Putea să ascundă lumea asemenea trăiri?

-Suntem pe Nămoale! șopti tata, convins de șocul pe care ni l-ar fi produs surprinzătoarea dezvăluire. Aici se ascundeau nemții când se retrăgeau după război. Își mâncau caii.

Niciunul dintre noi n-a pus vreo întrebare. Ne-am grăbit să ne întoarcem. A rămas ascunsă în casa tăcerii, topită în teama de fond a copilăriei acea emoție sumbră, acea scară neagră spre nicăieri, de care tata nu ne-a menajat, nu ne-a ferit în cea mai intensă zi a copilăriei noastre. Nămoale, ce nume straniu! Și totuși, la ieșirea din acea junglă lugubră, se înălța un cireș înflorit. Un cireș care rodea cireșe negre amărui, din care peste ani am gustat, atins de același fior creat de poveștile tatei. O curioasă împletire între elementul terorii și natura vie.

(Târziu, după patruzeci de ani, am scris un poem despre locul acela. Poartă titlul: Absența. Surprinde absența luminii, a respirației și a timpului din acel spațiu înfipt în tumorile istoriei).

Copii fiind, ne-am revenit repede. Am reluat suișul drept prin pădurea de fagi, luând pieptiș abruptul care ne așeza din loc în loc pagini luminoase și verzi, unde noi citeam, cu ochi limpezi, bucuria.

-Mi-e foame, a început să strige câte unul.

-Mai aveți răbdare, copii, abia am trecut de jumătatea drumului!

După ce pădurea începu a se popula de mesteceni și stejari uriași, cu desișuri tot mai dese și mai neumblate, sora mea strigă deodată:

-Tăceți! Am auzit mor, mor! Sigur e ursul! Ne-a înghețat bucuria pe buze. Apoi s-a făcut liniște, o liniște asurzitoare. Toți îl căutam cu privirea pe tata. Umbrele păreau inamici ascunși, și orice adiere un geamăt. După câteva secunde de tăcere, tata își trecu mâna prin părul rar și zise:

-Nu tată, e un cerb. Nu e urs. Și dacă ar fi să fie urs, mai spuse el liniștitor, voi fugiți și rămân eu să mă lupt cu el.

Deodată imaginea tatălui meu luptându-se cu ursul, așa scund, și altfel destul de leneș în reacțiile sale, mă făcu să reiau beția călătoriei spre tainița aceea prinsă în parantezele luminii.

-E doar un cerb! strigă Daniel, și începurăm deodată toți să chiuim, imitând cerbul.

Scăpați de frica ursului, aliniați în șir indian pe potecuța îngustă printre copacii tot mai înalți, reluarăm aruncatul cu pietre spre valea abruptă din dreapta, mersul săltat, și gălăgia măturată de vântul cald de primăvară. Avântul nostru era tot mai curajos, tot mai grăbit în sus spre ultimul pisc al expediției noastre memorabile. Se îndesiră țipetele tot mai descătușate. Simțământul că totul era al nostru, lipsa fricii, chemarea pământului, invitația de a-l ține de căpăstru, ca pe un cal ce tocmai începe să se lase controlat, acea taină, acel fior al cunoașterii, ne ardeau pieptul. Cine eram? De ce atâta zburdare spre nou, spre înălțime? Și unde rămâne tot acest avânt în ziua când drumurile vieții se descompun în bulgări de pământ cenușii?

Deodată ieșirăm din pădurea tot mai plină de stejari, părăsirăm îmbrățișarea acelor trunchiuri sure, năpădite de mușchi verde, niște dungi parcă trasate de penelul unui pictor, ce precedau brațele costelive întinse spre soare, și am revenit la lumină, ne-am întors la spații mai prietenoase, în ton cu pacea primăverii. Am continuat călătoria pe un drum lat și pietruit, care șerpuia elegant printre dealuri, rupea vigoarea sălbatică a naturii și aducea puțină speranță nevoii umane de control, până și asupra celor mai neatinse locuri.

 -Acum, copii, după curba asta ajungem la tainiță! Spuse tata săltându-și basca mulțumit.

Și ca  la un semn,  toți o luarăm la fugă. Curba lungă, ce ocolea malul stâng, împădurit, al celui mai înalt vârf din zonă, rămânea încet în urmă sub pașii noștri agitați. Era deja trecut de amiază când apăru la orizont. Robustă, imensă în unicitatea ei, născută să dea bucurie, cam la trei sute de metri distanță, se zări pe neanunțate tainița noastră, îmbrăcată în soare. După o secundă de uimire am strigat cu toții în cor:

-Haideți la tainițăăăă!

            Impunătoare, albă și parcă mândră de impresia vie pe care o făcea asupra noastră, ne chema, ne arăta cerul, ne susura să-i lăsăm sufletele în poală pentru mulți ani de-acum înainte. O piramidă agățată cu vârful de văzduh, așa se înfățișa. Un spectru uriaș, de două ori mai înalt decât pădurea din jur, lucrată din lemne cioplite, întinsă ca un braț ce caută stele prin rucsacul norilor, părea punctul în care omul, în fine, a găsit drumul spre infinit, iar acum era total al nostru.

            Tainița era în definitiv, o construcție serioasă, un fel de turn Eiffel făcut din lemn, construit pe dealul cel mai înalt al Subcarpaților meridionali. Avea cam douăzeci sau douăzeci și cinci de metri înălțime, de formă piramidală, cu două poduri de unde puteai să privești împrejurimile, unul mai jos, iar si celălalt sus de tot, la care se putea urca pe niște scări destul de bine amenajate. Nu știu nici azi pentru ce fusese construit parapetul acela, nici de către cine și de ce într-un spațiu atât de puțin cunoscut, aproape neatins, dar în ziua aceea mi se părea că sunt unicul lui stăpân. Nu mai văzusem nimic asemănător pe lume, nimic care să mă cheme așa de cald. Nici la circ, nici în orășelul copiilor nu era ceva atât de înalt.

            Tata o porni înainte pe poteca ultimilor zeci de metri, și parcă devenise prea lent, reținut, defensiv, în fața acestui mamut uriaș. Îl împingeam, i-o luam înainte, apoi iarăși îl așteptam, curioși și înspăimântați, aprinși la față, flămânzi, ciufuliți, cu degetele întinse parcă să apucăm odată minunea aceea de piept, nu ne puteam opri. Cu siguranță, nerăbdarea noastră era zvâcnetul tinereții, cel care ne accelera pasul setea neînțeleasă de înălțime, saltul inimii sărind în gol. Eram noi, și azi îmi amintesc. Noi.

  -Stai mă nu mă împinge! Îmi strigă Jeni deodată.

  -Ai răbdare, de ce împingi? Îmi potoli Marin nerăbdarea.

  -M-ai călcat pe călcâi! Se văită fratele meu Romeo, cel mai mic dintre noi. Stai încet, am ajuns!

Respiram cu toții sacadat, oxigenul nu ne ajungea, eram încinși de o nerăbdare greu de stăpânit, tropăiam nervoși.

-Stai, măi, iar împingi, dădu din coate Tică!

-Taci și dă-te mai încolo! Strigă aproape sufocată Jeni, din mijlocul grupului făcut ghem la baza scării.

            Tata l-a ajutat pe cel mai mare, pe Daniel, să urce până la primul pod, apoi pe fiecare, pe rând, protejându-ne cu brațele să nu cădem, după care tot așa din nou până la podul de sus, unde a închis clapa de acces și a început chiuitul și beția.

Trebuie spus că nu ne mai simțeam pământeni. Agățați parcă de vârful acelui turn, ni se părea că plutim într-o nacelă fermecată, de aerostat. Ne luasem zborul. Ne ridicam pe vârfuri și ne înălțam brațele, săream, țipam, îmbrățișam stâlpii. Urcați mult deasupra pădurilor, vedeam în stânga drumului pe unde veniserăm, poieni imense, alte dealuri, mai mari sau mai mărunte, cocoțate unele peste altele, apoi sate întregi, cu bisericuțe și conace vechi, plantate în ceața depărtărilor. Aveam impresia că sunt prezent printre ele, că sătucurile acelea sunt jucăriile noastre de băgat în buzunar, fosile, cochilii albe menite să ne distreze privirea, să ne încălzească inimile. Vântul se învârtea stăpânitor printre noi, ne ciufulea și ne usca, ne împletea strigătele sălbatice care mai de care mai de nestăpânit. Dominam cu privirea, beam nesătul toate acele orizonturi, acele depărtate livezi de cireși în floare, pruni, castani, buturugi epocale, poieni si drumuri depărtându-se unul de altul. Toate păreau mărunte bijuterii, presărate cu dărnicie la picioarele noastre. În partea dreaptă a drumului pădurea de fag și stejar, mai abundentă, curajoasă ca o armată în spatele comandantului ei, însă mult mai scundă decât noi, se destrăma departe, transformându-și verdele în arbuști mărunți, apoi în poieni cu animale ce pășteau printre alte și alte sate. Dar liderul imensei armate de fag, era, firește, tainița. Visul nostru cu aripi, uriașul pe care îl încălecasem. Iar noi, stăpânii, pe coama lui, țipam nebunește,  spre a ne auzi ecoul. Sporovăiam necontrolat. Cuvintele erau insuficiente. Aruncam foițe de ziar și le priveam cum se pierdeau fluturând în zare. Smuceam de bare, ne țineam de mână și țipam cu toți deodată. Îl bombardam pe tata cu întrebări peste întrebări:

-Ce sat e acela cu turlă, tătuțule? Dar cel din dreapta? Dar celălalt? Tata răspundea greoi, întrerupt de fluieratul celor mai entuziaști. Sorbeam fiecare detaliu:

-Uitați-vă acolo! Ce luminiș între păduri, uitați și lacul! Strigam, gâtuiți de nerăbdare. Parcă nu reușeam să trăim toată bucuria deodată.

-Ați văzut râpa aia, acolo deasupra satului, cu turla ei albastră? Ce mare e!

Glasurile noastre se împleteau într-o nemiloasă agitație, o sete de viață țopăia pe deasupra turnului. Colegul meu de clasă, Mili, vecinul, cel mai serios, în care chiar și directorul școlii își pusese  încrederea, și spre care toate privirile se îndreptau când se ridica o întrebare, se prinsese de balustradă, ridicase sprâncenele și amuțise. Parcă-l încânta și pe el acea lipsă totală de control al emoțiilor. Vibra. Îi tremurau obrajii. Era deodată ochiul, destinația spre care se revărsau toate acele minuni ce călăreau depărtările, iar el tăcea răvășit, trăia din plin ademenirea vieții, bălăcirea în acele bucurii înălțătoare, scufundarea în vadul dopat de fericiri înaripate, de unde parcă toți, inconștient, așteptam să devenim oameni mari. Trăisem destul, intens până la sufocare, acea copilărie, parcă prea multe, prea toate culorile se grămădiseră într-o singură zi. Povestea fremăta sub tălpile noastre. Poezia se năștea din piepturi de copil. Măreția luase forma bucuriei inocente. Ghemuiți unul în altul, ne grăbeam spre infinit. Văile întindeau brațe minuscule spre noi, lumea ne scăpase în sus spre cer, ca pe niște baloane. Niciodată nectarul n-a fost mai străveziu, niciodată parfumul depărtărilor mai intens decât viața, niciodată ca în ziua aceea îndumnezeită. Botezul văzduhului ne făcea oameni mari, ne călise cu bucuria lui, ne comunicase cine suntem și ce putem. Ce oare ne-ar fi mai putut opri?

Când glasurile se mai potoliră, tata scoase din geantă trei cozonaci imenși, apoi nenumărate ouă roșii, și așeză  o față de masă din plastic, după care ne chemă la ospăț. Cel mai bun cozonac a fost acela, de atunci. Scoteam brațele printre barele de protecție, eram în aer. Istoria cea mai intensă se porni când începurăm a ciocni între noi ouăle fierte și colorate. Să mănânci cozonac așezat undeva deasupra tuturor lucrurilor, privind imensitatea, susținut acolo de câteva bârne înfipte în cer, absorbit de înălțime, era suficient cât să-mi bată inima ca o apucată. M-am întins pe spate țintuind cerul. Sunt parte din tine îi șopteam, am sosit, minuscul, dar viu, pecete pe albastrul tău, mugur în țarina ta, iată-mă, sunt văzduh!

-Sunt văzduh! A strigat deodată. Și toți începură a râde, apoi ca la un gând, strigară în cor: Și eu, și eu sunt văzduh! Tata a râs în sfârșit. De luni dimineața, urma să poarte iar poverile existenței, dar azi, bucuria noastră fusese povara lui. Dulce și energizantă povară.

            A rămas ca un zid de neclintit, o redută protejându-mi fericirea de-a lungul vieții, ca o pungă de aur ascunsă în sân, asaltul acela asupra înălțimilor, bătaia aceea de inimă trăită la nouă ani. Nimeni nu mai plutise ca noi. Nu știam ce e poezia, dar parcă atunci am gustat-o cu inima. Măreață în sfidarea depărtărilor. Globală, bogată, împlinitoare, imagine de meteorit poposit pe suflet, aducea cu sine lumi neștiute, depărtări curioase ce se zbenguiau în sângele urcat prin obraji. Era o minune să fim acolo, să privim sub aroma de frunziș crud, de floare de cireș, de rai vegetal, lumea așezată cuminte la picioarele noastre.

            Unde pot duce un copil pașii aceștia mărunți? De cine te mai temi, cine te mai poate umili, după ce trăiești o asemene victorie? Cum de știa tata un asemenea loc, și nu spusese nimic până acum? Doar aveam nouă ani, eram mari! Nu ne mai săturam privind în toate direcțiile. Nu era niciun obstacol, orice copac măreț, orice deal era mult mai mic decât noi. Stăteam spânzurați de cer, agățați de băierile sale, învățam pe de rost vraja vieții, gustam libertatea, profundă, pură, și doar bănuita putere a văzduhului ni se ghemuia tiptil în piept. Iar noi înfloream.

            Am rămas prieteni, legați de un fior unic, irepetabil, până ce viața ne-a împrăștiat, nedreaptă, în toate cele patru puncte cardinale. Dar niciunul din noi nu și-a încheiat copilăria. Un copil care a trăit ca noi în acea unică zi, nu moare.  Mai târziu, majori fiind, când aveam o zi deosebită, doar ne dam de veste unul altuia:

-Ce facem, urcăm la parapet? Tainița, cum îi spunea tata, parapetul acela, a rămas reperul nostru numărul unu, spre care tindea bucuria oricărei zile în care ne întâlneam.

 (Peste alți  nouă ani, când atingeam timid maturitatea și tocmai fusesem operat de apendicită  cu câteva  săptămâni în urmă, Jeni și Nuți vecinele mele sosite de la oraș, au propus să urcăm la parapet.

-Nu pot, le-am  răspuns eu. Am încă dureri, la cel mai mic efort.

-Hai, mă, că te ajutăm noi! Mi-au răspuns. Te sprijinim de ambele brațe până sus.

 Am plecat, deci, cu vecinii, pentru a nu știu câta oară, spre locul acela semnat cu fir de aur în sufletele noastre. Vecinele, îmi aduc bine aminte, m-au sprijinit tot drumul până la ultima curbă, după care se ivea, încă atrăgător, parapetul nostru. Acolo m-au lăsat și-au luat-o la fugă, dovadă e entuziasmului curat, a descătușării înnoitoare ce a stârnit în noi locul acela, ani de-a rândul. Niciodată nu era bucuria completă dacă nu ajungeam la parapet, și niciunul din noi n-a uitat. În aria timpului noi aveam o oază. Dintre îngrădirile vieții, o portiță de evadare.)

Momentul acela n-a putut fi depășit de nimic altceva. Și nimeni mai apoi, nu ne-a mai invitat niciodată să urcăm așa de sus, nimeni cum făcuse tata în ziua aceea de aprilie, mușcat și el parcă de șarpele copilăriei, care astăzi se odihnește smerit sub mormântul lui.

            Drumul înapoi către casă, l-am străbătut mai mult alergând. Eram ușori ca puful ce zbura din plopi la început de mai, marcați pentru totdeauna cu fierul roșu al bogăției. Al unei altfel de bogății, inestimabile.

 -Hai, Gigele, nu mai soseați odată? Am stat cu grijă toată ziua! I se adresă mama, tatălui meu care i-a răspuns cu un zâmbet discret, ușor complice, mulțumit că ne adusese întregi și îmbujorați, din nou acasă.

În noaptea aceea n-am îndrăznit să visez ceva mai frumos. Pentru că sufletul meu nu putea plăsmui un lucru mai îndrăzneț, mai înălțător. A fost doar un moment, o clipă cât o zbatere de pleoapă, o secundă în care am simțit că cineva mi-a pus o banderolă pe frunte, și mi-a șoptit: „Tu ești regele munților și al văilor, copile!” Inima mi s-a potolit atunci, l-am îmbrățișat ușor pe fratele meu, și am închis ochii, încălzit de fiorul acelui pas infinit spre mâine, așteptând binefăcătorul somn al dorului de înalt și de mine însumi, acel dor necunoscut altora poate nici până în ziua de azi.