UNITATEA PRIMARĂ ȘI VECINII

Prima parte: Unitatea primară

-Nițu Iulian!
-Prezent!, veni răspunsul.
-Mergi la tablă și scrie! Zece, împărțit la trei! Așa i se adresă învățătorul unui elev din banca a doua. Iar elevul începu a scrie.
-Bun. Fă socoteala acum în scris, după metoda pe care am învățat-o ieri.
-Zece împărțit la trei, este egal cu trei, virgulă trei, trei, trei, trei și așa mai departe, răspunse elevul, după ce făcu socoteala.

Iar eu, ca orice copil curios și dedicat cu toată seriozitatea învățatului, după ce am trecut de numerele primare la matematică, am ajuns și la cele zecimale. Dar aici lumea mi s-au părut, deodată, fără a ști de ce, mai fragilă. Totul se putea diviza în elemente din ce în ce mai mici, sumele îmi păreau aproape incomplete, iar elementele tulburător de singure. Uram zecimalele. Zece era frumos, era întreg, era pâinea cea frumoasă, proaspătă și întreagă, și nu fărâmițată în mii de părticele lipsite de rost, de armonie. Ce lume simplă și exactă fusese lumea numerelor întregi!

Deodată, de parcă abia deschisesem ochii, am observat că nici casele nu erau corpuri întregi, sau unități de bază. Ba dimpotrivă, erau formate din sute de pietre adunate una peste cealaltă, o infinitate de zecimale divizibile, la rândul lor, chiar dacă însumate și potrivite împreună, nu se știe pentru cât timp. Eram pe atunci în clasa a treia, împreună cu mulți colegi frumoși, care mai târziu, în viață, au devenit oameni cu stare, pregătiți, responsabili. Și cu toate că școala ne făcea să gustăm tensiunea fiecărei ore, în același timp, toate zilele ni se păreau luminoase, depline și lungi precum epocile unui imperiu străvechi, cu succesele și căderile lui. Imperiul nostru șovăia între divin și monstruos. Între momentele hazlii și extemporale, îndârjirea meciurilor din pauze cu piedici, cu trânte, cu entuziasm sau cu explozie de nervi, dar și zâmbetele potolite ale drăgălașelor noastre colege, care făceau galerie. Așadar, gustam la intensitate maximă toate imensele trăiri sufletești ale acelei vârste a copilăriei. Și cine chiar timid fiind, nu tinde să rupă înrobitoarea cătușă lăuntrică, să încerce să se integreze în grup, acolo unde urci sau cobori, capeți identitate sau dispari în uitare? Cine n-ar vrea să devină fibră a unei unități indivizibile, cu formă și destin, să nu rămână zecimală desprinsă de trup și singură? Călătoria vieții adună și desparte, sublimează sau congelează, dar chiar și așa, cine ar putea să spună astăzi, după patru zeci și șapte de ani, că n-ar mai vrea să treacă măcar odată prin aerul călduț al zilelor de atunci, prin zarva vocilor ce izbucneau în toate direcțiile, sau să mai bea odată din iluzia aceea a începutului de viață, când totul era posibil și imposibil în același timp?

Vraja toamnelor când mama mă ducea la magazinul universal din comună, și mă îmbrăca în uniformă nouă, nu numai că marca un nou pas plin de prospețime spre visele noastre, schițate pe atunci doar în ceața închipuirii, dar ne și proiecta, fără să ne pese vreunuia, pe orbita tot mai depărtată din jurul soarelui copilăriei. Mă întorceam cu fruntea sus de la magazin. Strângeam cu ambele brațe noul ghiozdan, atingeam pământul cu milă neînțeleasă și savuram cuvintele pe care consătencele i le adresau mamei:
-Gata, l-ai făcut băiat mare, să-ți trăiască!

Domnul Ion Ion, învățătorul nostru, om matur, cu nume bun și plăcut ca prezență de toată lumea, sosea zilnic cu o motocicletă care semăna a dragon plictisit și ne transmitea nouă, copiilor din clasa dumnealui, o robustă senzație de normal, de stabilitate, sau că totul este sub control. Se oprea în curtea școlii, răsucea cheia în contact, iar când aparatul acela cu două roți, domesticit, se oprea din duduială, dumnealui își descheia casca cu guler de piele neagră și spunea:
-Buna ziua, copii!
-Bună ziua!, răspundeam noi în cor.

Era înăltuț, brunet și elegant. Dar și dinamic, vesel, sigur pe sine Avea o personalitate impunătoare, voce radiofonică, de cântăreț de operă, și susținea că nu poate fi mințit. Ne-a povestit într-o zi că aproape a terminat de fabricat un aparat care te descoperă dacă minți.
-O să puneți mâna pe un mâner, ne spunea și dacă se aprinde un beculeț, înseamnă că ai mințit. Am să-l aduc la clasă. Atunci o să vă văd pe unde scoateți cămașa!
Mai mulți dintre noi am tremurat la gândul că toate minciunile spuse vreodată, vor fi descoperite. Cum de l-a inventat tocmai el?, mă întrebam uluit. Cu ceva ani în urmă, fusese directorul școlii, iar asta îi dădea o aură aparte.

În anul acela nu mai erau alte clase decât a noastră în toată școala. Aveam la dispoziție toată curtea cea mare, de aici și senzația că viața începea cu noi, că suntem unicii, sau că noi suntem elementul cel mai important, de care depinde orice altă activitate a satului. Un singur învățător sosea, o singură clasă aștepta, o singură unitate de bază părea uneori că suntem.

Școala mare din comună, cea care funcționează și astăzi, era în construcție pe atunci, iar noi țineam cursuri în actuala sală de sport, singura ce putea fi utilizată. Abia peste doi ani urmau ca toți ceilalți copii să se mute din școala veche, comunală, în cea nouă, unde noi eram deja instalați. Învățătorul nostru organiza ieșiri cu toată școala, iar nouă ni se încredințau anumite activități, așa încât aveam plăcuta senzație că toată activitatea școlară se pliază pe programul nostru, întocmai ca niște invitați care participă ca sezonieri în unitatea noastră de bază. Sub bagheta lui Ion Ion, s-a instalat în noi, din toată aglomerarea de activități promovate, convingerea că într-adevăr puteam purta răspunderi și că nimeni nu ne poate fi superior, dacă ne pregătim suficient.

Adevăr sau simple senzații ale zecimalelor străbătute uneori de fiorul unităților întregi, viitorul urma să stabilească. Totuși, simțământul că suntem capabili, ne-a însoțit încă din zilele acelea.
Într-una din orele de clasă, domnul Ion Ion începu așa:
-Copii, știți că la noi clasă avem un erou?
Am privit, mirați, unul către altul. Erou, în înțelesul nostru, era cineva care făcuse acte de vitejie în vreun război, fapte de eroism, dovezi de curaj sau mari izbânzi pentru patria lui. Așa că nu vedeam legătura cu clasa noastră.
-Sigur, avem un erou! Mai spuse învățătorul puțin ironic. Apoi s-a ridicat de la catedră, a început plimbarea printre rândurile de bănci, ca de obicei, și a continuat povestea.
-Un elev din clasa noastră a adus un lup în sat. A mers la pădure singur, a găsit un lup aproape mort, la agățat cu un cârlig și l-a coborât în sat, acolo la el pe uliță, sub coasta dealului, ca să-l vadă toți vecinii. Putea să-l atace haita, că știți și voi, copii, că lupii trăiesc în haite! Fără frică, colegul vostru, a adus lupul să-l îngroape în sat. Uimitor, nu?
Apoi, învățătorul și-a oprit plimbarea în fața elevului Gheorlan Constantin, s-a sprijinit cu mâinile de banca lui, l-a fixat cu privirea și i-a strigat:
-Ia zi, Lupache, cum ai adus tu lupul din pădure până în sat?

Noi toți am pufnit în râs, cu ochii plini de o curiozitate firească, dar lui Gheorlan, i-a rămas numele Lupache pentru totdeauna. Nu era el, Gheorlan, un elev prea guraliv, nici uriaș de statură, nici unul dintre cei spre care se îndreptau speranțele noastre, dar în ora aceea a atras toate privirile, chiar daca povestea învățătorului avusese iz ironic. Fiecare îl vedeam în felul nostru, târând acel animal înfiorător după el, îl vedeam acționând vitejește, ca un adevărat erou. Și nu doar faptul în sine era grozav, dar se părea că unul dintre noi făcea, înaintea celorlalți, saltul spre maturitate. Cum majoritatea aveam cam nouă ani, vârstă la care, prinși între plăselele protectoratului părintesc, ne era teamă să acționăm singuri, lupul acela înfrânt, a devenit în puține minute, zaua sensului, cătușa pe care simțeam nevoia s-o rupem pentru a fi alții. Fiecare la vârsta aceea are lupul lui, teama lui de care încearcă să scape, să devină liber. Așa că pe nesimțite ne-am dat destul de repede seama, că putem face lucruri grozave, că pădurile vieții cu lupii ei, nu sunt chiar așa de indestructibile. Dar orice unitate este divizibilă.

În seara aceea (pentru că noi învățam după amiaza), toți băieții care ne întorceam acasă din direcția nord, am hotărât, în frunte cu micro-milițianul Mihălcescu Ion, căruia i se spunea Mili, șeful clasei, să mergem până unde Lupache adusese în sat vestitul lup. Trebuia să înfruntăm teama, era musai! Până la urmă, lupul era ceva al tuturor, și trebuia să devină o victorie a grupului. Privindu-l acolo, mort, învins de vreme și potolit definitiv de unul din noi, însemna că lupul, și cu el odată toți lupii din viața noastră, sunt vulnerabili. Așa că am plecat spre lupul nostru, ca să ne simțim puternici în fața jivinei învinse. Copii cu zvâcniri de vanitate, mici în fața marilor examene ale vieții, dar cu fiorul curiozității în buzunarele sufletelor, am considerat că putem reconstitui drumul lui Lupache, dar de data aceasta, noaptea. Se instalase deja definitiv întunericul, drumul era lung, greu și noroios, iar întârzierea noastră ar fi putut provoca îngrijorare bieților părinți. Dar un grup de zece băieții între nouă și zece ani, entuziasmați de posibilele lor eroismele lor mărunte, în situații speciale poate învinge teama.

Uitasem de școală, de părinți, de cină, trebuia să ajungem acolo, și nimic nu ne putea sta în cale. Era prea măruntă prezența întunericului, prea de neluat în seamă obrazul încruntat al pădurii, cu falca lui deschisă în bezna de deasupra noastră, ca să ne poată opri. Băieții, atunci când sunt în gașcă, se simt viteji.
-Ce, băi, vă e frica?, strigă unul. Lupache a cărat un lup el singur și vouă vă e frică să mergeți pe drum?
-Hai să mergem toți! Dacă ne zice cineva ceva, îi spunem că suntem cu micro-milițianul și facem exerciții de mers pe stradă. Ne oprisem pentru luarea deciziei în fața bisericii, unde era, de fapt, intersecția cu pricina.
Mili a ieșit în fața grupei și a spus:
-Băi, ascultați-mă! Facem exerciții de mers pe stradă toți până unde Lupache a târât lupul, apoi ne întoarcem în coloană unul în spatele celuilalt, înapoi spre șoseaua asfaltată! De acord toată lumea?
-Da, am răspuns noi ceilalți.

Am lăsat cele trei fete din grup, Argentina, Daniela și Marieta, să continue singure drumul spre casă și mânați de suflul acelui moment, prin gropi de noroi, ascunse în întunericul tot mai des, printre pietre și umbre, am ajuns până în coama dealului. Căsuțele satului fumegau, împrăștiind în aer aromele bucatelor pregătite, dar noi aveam un plan, aveam ceva de înfrânt. Însăși propria idee despre teamă era portița ce trebuia sfărâmată, că să putem evada. Și totuși, din întuneric începu a fluiera un vânt care parcă ascundea jivine. Entuziasmul nostru se subția pe măsură ce lăsam în urmă ultimele case răzlețe ale satului. Sărea câte un licurici printre copaci, iar mie mi se părea că haita lupilor, toată numai dinți, își pregătea răzbunarea. Tulpini robuste de copaci tăiați, maluri imposibil de observat, sau foșnetele lumii nocturne, făceau ca drumul nostru să fie o cursă de obstacole. Zece inimi băteau într-un galop nebun, dar nimeni nu lăsa să se întrevadă că i-ar fi teamă. Progresiv, ne blocaserăm parcă, legați sub sforile acelea ale întunecimilor, iar zgomotele naturii libere ne arătau subtil, dinții pustiului. Satul era aproape, dar totuși departe. Ni se înfiorau și gândurile apăsate în menghina nopții de toamnă, sub un cer fără lună. Lupache ne-a arătat locul exact de unde luase lupul, iar eu, curios, în speranța de a vedea fiorosul animal decupat din poveștile cu scufița roșie, fie și mort, l-am întrebat:
-Și unde-i lupul acum?
-Păi l-am îngropat, că s-au supărat vecinii, răspunde Lupache.

Ceva în mine s-a sfărâmat atunci. Urcasem cu speranța că voi vedea lupul acela căzut sub brațul unuia dintre noi, dar fioroasa arătare nu mai era pe planetă. Totuși, strânși unul în celălalt, ascultându-ne propria respirație sub cupola pădurii bănuite în noapte, rupți de sat, noi, zece copii de nouă ani, tremurând, aproape inconștienți de ceea ce facem, am învins teama. Sau, cel puțin, așa părea. Lupul acela, de care unii fug temători toată viața lor, noi l-am îngropat acolo la vârsta aceea fragedă.
-Băi, i-a tăceți, parcă s-a auzit ceva! N-o mai fi niciun lup? Dacă îl caută pe celălalt? zise colegul nostru Călina.
-Și dacă e, ce? Facem cum a făcut Lupache, îi răspunse un altul.

Teama se amesteca cu eroismul în crâmpeiele noastre de suflet. Izbucniri mărunte de omuleți ce probează cu degetul suprafața vieții, să vadă dacă e reală, dacă îi poate susține, ca o gheață abia încremenită, sau nu. Limitele copilăriei noastre se lărgeau și ne chemau tot mai departe.
-Eu am fost odată după bureți și am văzut că se dă câinele la cineva în pădure, cred că era un lup, dar am fugit, povesti Doru Arsene.
-Haideți să ne întoarcem, e beznă, nici nu vedem dacă vine tiptil vreun animal veninos, propuse Gigi Teișanu.

Drumul înapoi a fost mai scurt, am ajuns la asfalt murdari de noroi, obosiți și puțin preocupați gândind la ce vor spune părinții. Reveniți pe ulițele satului, făceam slalom, toți într-un rând, printre zonele noroioase, sub vărgile puținelor lumini electrice aprinse pe la casele vecinilor. Eram, totuși, mulțumiți. Ajunsesem, chiar dacă era noapte, acolo unde ne-am propus. Nici nu bănuiam câte și câte astfel de provocări urma să ne servească viața, de la mersul pe bicicletă, până la întâlnirea cu miniștri, cu delegații de stat, până acolo încât lupul fricii s-ar fi transformat într-un cadavru fără formă sau chip.

Mamele ne așteptau îngrijorate la colțul uliței fiecăruia. Se interesaseră la domnul învățător daca am plecat de la școală, unde am putea fi. Însă noi ne simțeam puternici și merita să înfruntăm orice ar fi putut urma. Eram însuflețiți de forța aceea unică, a unității întregi.
-Unde umblați, măi, că nu știam încotro s-o luăm? Ne-au strigăt mamele noastre de cum ne-au zărit, grijulii și cu secvențe de scenarii de groază în minte.
-Am făcut exerciții de mers pe stradă!, spuse Mili convins și el.
Trecuseră doua ore de la ceasul când trebuia sa fim acasă.
-Ce exerciții, măi? Voi nu vedeți ce aveți pe pantaloni, de noroi? Ei, lasă că frecați voi acum la ei… Ca să vă învățați minte!

În seara aceea am așteptat cu pantalonii de uniformă lângă sobă până la uscarea noroiului, apoi i-am periat insistent până ce au redevenit utilizabili. Asta a fost pedeapsa părinților pentru curajul de-a înfrunta un lup mort. Și niciun băiat nu avea pe atunci două perechi de uniformă.

A doua zi, teama nu mai era ceva amenințător, ci doar paloarea unei umbre șubrede. Știam că se poate. Că lup sau negură, în pădure sau în mintea noastră, se poate îngropa pentru totdeauna. O unitate poate rămâne indivizibilă atâta timp cât cei care o compun respiră aproape unul de celălalt.
Învățătorul Ion Ion, curios și îngrijorat și el de preocuparea mamelor noastre, l-a întrebat pe Mili:
-Mihălcescu, unde ai dus grupa aseară?

Mili s-a ridicat serios, cu fruntea sus, cu ochii mari fixând privirea învățătorului și a răspuns fără pic de teamă:
-Tovarășe învățător, am făcut exerciții de mers pe stradă și mai apoi am condus toți copiii acasă. Eu am condus grupa și am menținut alinierea până la final.
-Așa a fost, copii?, a întrebat domnul Ion.
-Așa a fost, tovarășe învățător! am răspuns noi în cor.

Domnul Ion l-a fixat atent, cu ochi serioși pe băiat, dar Mili, cu spirit de lider înnăscut, n-a șovăit. Îl privea și el serios, și aproape supărat. Bine că învățătorul nu adusese detectorul de minciuni. Oricum, Mihălcescu era un elev foarte respectat în școală. Iar mai târziu a devenit ofițer al armatei române, astăzi fiind un colonel respectat, în capitală. Ce spirit învingător, cel al unității de bază!

Totuși, în zilele acelea, eu, surprins de povestea zecimalelor și a numerelor divizibile, am început a privi în jurul meu speriat, constatând că oamenii păreau tare singuri. Oamenii mari, care construiseră case, acele ființe capabile să are câmpurile, să răstoarne copacii și să poarte poverile satului, erau adesea persoane însingurate.
Eu însumi, chiar dacă aveam frați, colegi și părinți, eram totuși o persoană singură. Sau poate doar singuratică. Casele, chiar și familiile, erau unități divizibile. E necesar doar atât, un numitor caustic, rău intenționat și suficient de puternic, ca totul să se spulbere în zecimale mărunte și nesemnificative prin lume.Și Lupache, colegul meu, era un tip singuratic și tăcut. Molcom, căutându-se pe sine însuși, introvertit, reușise să stârnească ceva măreț în noi, cu lupul lui.

Vacanța de vară, însă, urma să mă includă iarăși într-o unitate indivizibilă. Aveam să respirăm încă odată din aerul acela sănătos al unei unități întregi, de unde făceam și eu parte, precum și Mili, plus ceilalți vecini de pe ulița noastră.

Cerul ni s-a părut prietenos chiar și atunci când fulgera, în tot timpul copilăriei noastre la Cărbunești. Dealurile cu pădurile lor ca un etaj umbros, adesea impenetrabil, ne erau prietene. Chemările lor vibrau în noi, până ce deveneam propria lor simțire, propria lor bătaie de inimă, mișcarea, brațul ascuns, sânul lor virgin, sau chiar zborul lor spre orizonturi neîncepute. Nu era prăpastie să n-o probăm, sau copac înalt capabil să ne sfideze, fără să-l învingem noi, cățărându-ne ageri până în vârful lui, spre disperarea părinților.

Pe timpul vacanței, aproape uitasem întâmplarea cu lupul, iar toamna își trimitea ambasadorii peste vârfurile copacilor, când, într-o zi, toți vecinii noștri urmau să fie protagoniștii unei istorii calde, menite să ne reîncarce cu nostalgie chiar peste multe zeci de ani. Întocmai ca un suflu vital coagulat în apele vremii, acel puls armonic din ropotul copilăriei, răsare azi, fraged, să-mi împrimăvăreze labirinturile inimii.
Este zefirul acela unic al unității de nezdruncinat, al întregului, al împlinirii.

Partea a doua:  Vecinii

Trecuse aproape un an de la întâmplarea cu lupul. Din pricina verii, unitatea întreagă își mai slăbise presiunea asupra sentimentelor mele, pentru că noi, copiii, eram încă sub fiorii si efervescenta vacanței mari, explozia aceea de libertate, ce constituia pe atunci focul și puterea de rezistență a întregul an școlar. În vara aceea depășisem deja vârsta de zece ani și mă simțeam cumva inclus în activitățile familiei, mă vedeam deja mare, bineînțeles în mintea mea, când, într-o dimineață, ocupat cu cioplirea unei elice pentru ceea ce se vrea a fi un avion, am observat cum bate la poartă vecina noastră, tanti Lucica Mușat, mama lui Tică și a lui Jeni. Venea cu o mână în șold, cu baticul înflorat strâns la spate, cum obișnuiau femeile la țară să se poarte, inconfundabilă în felul ei, plinuță, brunetă și cu pas hotărât, a intrat în curte și mi s-a adresat:
-Găbiță, e maică-ta acasă? N-apuc să răspund că a și apărut mama.
-Fă, Valerico, i se adresează mamei cu hotărâre și putere în glas. Hai, Valerico, să mâncăm și noi odată toți, toată ulița asta, la o masă! Ce zici? Uite, M-am gândit să facem păsat, ne strângem toate cu copiii, îl fierbem, mai stăm la taifas și-l mâncăm cu toții, așa, spre seară.
-Haiti! Se miră mama. Păi de unde iei tu, femeie, atâta păsat?
-Aa, păi am vorbit la moară, Valerico, mă duc cu căruțul, că mi-a pregătit un sac. Punem toate bani, am vorbit cu trei femei care au vaci să-mi oprească laptele, și facem patru tuciuri mari. Hai, vii și tu?
-Hai că viu, răspunse mama, spre încântarea mea. Aduc ceva mălai, un tuci, lemne, ceva dulceață și până diseară pregătim, ca să mâncăm toată ulița la o masă!

Se înfiripa în mine o realitate ca de poveste, precum apariția surprinzătoare în realitate a unui vis nevisat, dar răvășitor și gustos, ca o pledoarie pentru sănătatea omenirii. Vibram. O să mâncăm toți, dar unde? mă întrebam nerăbdător.

Tanti Lucica a plecat să aducă păsatul, iar mama imediat a luat ceva mălai, un tuci, și a urcat pe uliță în sus la Tanti Marcela Mihălcescu, mama lui Mili, colegul meu, și-a lui Nuți. Eu, ca și când totul depindea de mine, entuziasmat și croit pe fapte mari, l-am luat pe fratele meu cu doi ani mai mic și am plecat după ea. Tanti Marcela, în micuța ei curte, deja pregătea pirostriile pentru patru tuciuri. Țața Măndica, soacra lui tanti Marcela, enigmatică și sfătoasă, adusă de spate, aproape paralelă cu pământul, începu, sâcâitoare, cu întrebările:
-Ce vreți voi să faceți?
-Ete, păsat pentru tot satul, zise tanti Marcela.
-Păi ce, voi credeți că păsatul e floare la ureche? Trebuie stat de el, de amestecat…

Mereu îmi provoca o curiozitate cu bătaie de inimă aceasta bunicuță care vorbea apăsat și rar, de parcă de vorba ei depindea axul planetei. Locuia într-o cămăruță micuță separată de casa lui Mili, cu treaptă de piatră la intrare, că adesea mă întrebam cum de încap acolo toate lucrurile necesare vieții unui om. Țața Măndica nu vorbea mult. Se sprijinea mereu în baston, și cum era cocoșată, se uita la noi mai mult răsucind capul într-o parte decât privind din față. Părea din altă rasă, o persoană din cele de demult, coborâtă pe ulița noastră din vreun tablou uitat de vreme. Istoria ei o bănuiam doar din auzite, din crâmpeiele țesute cu mister și aduse până la noi pe cărări de basm, cioplite parcă în acele pietre de temelie a societăților arhaice, mereu umbrite de zvâcnirea marilor eroi ai istoriei. Așa o percepeam eu, și așa mi-a rămas până astăzi, tropăind cu bastonul pe potecile începutului meu de viață. Trăise singură tot timpul. Dintr-o dată, se apropie cu fața ei mică, și-mi zise:
-Și tu ai venit, copile, sa faci păsat?
-Da, i-am răspuns eu fără ezitare.
-Păi ce stai ca moaca, du-te de rupe găteje să aprinzi focul!, veni, repezit, răspunsul.

M-am prefăcut deodată că acționez, trebuia să fiu parte integrantă a zilei aceleia care pentru mine de-a lungul vieții avea să rămână o referință de unitate întreagă. Mili a sesizat situația și mi-a făcut semn cu ochii în ce direcție am putea s-o luăm după găteje.

Țața Marioara Mușat mamaia lui Tică și în același timp soacra lui tanti Lucica Mușat, scosese cele câteva oi, iar noi am însoțit-o grăbiți, răstimp în care am adunat ceva vreascuri uscate. Țața Mărioara era total diferită de țața Măndica. Zveltă, alerga după oi cu o dârzenie sportivă, și chiar dacă, totuși, ajunsese bunică, nu părea preocupată de îmbătrânire, și nici îmbătrânirea nu părea prea preocupată de ea. Avea mersul ager, putea să ducă sacul cu mălai în spate, dar uneori, e drept, devenea posomorâtă, condusă spre sine însăși parcă de zvonuri sumbre, cu sufletul aplecat chiar mai mult decât trupul lui țaței Măndica.
Astăzi însă, își găsise puțin spațiu în inimă pentru un dialog cu noi.
-Și voi de ce nu fugiți, de ce mergeți ca mine pe lângă oi, mă?, ne zise deodată. Eu sânt bătrână, luați-o la fugă, pân-o-ți rupe poteca!

Noi, atinși pe neașteptate în orgoliu, am zvâcnit brusc pe potecuță, am trecut pe lângă grupul acela de arbuști crescuți odată cu noi și pe care-l numeam „la tufiș”, (loc de joacă preferat de multe ori și îndrăgit de aproape toți), ne-am strecurat printre salcâmi și fagi, să găsim lemne uscate. Întorși lângă vecina noastră, am îndrăznit s-o întrebam:
-Fugeați când erați ca noi, țața Mărioara?
-Ai, ai! Veni răspunsul. Fugeam de mama focului. Ca o vrăbiuță fugeam, ca o vrăbiuță! Nu mă prindea nimeni, și-n colo și-n colo, nu oboseam toată ziua.

Se deschisese clișeul în mintea mea: o vedeam zburând pe plaiuri depărtate, ca o nălucă, dar nu reușeam să-i pun chip. Nu-mi puteam imagina fața ei de fetiță. Epoca aceea, cu Mărioara copil, era înfundată pentru mine în cețuri, era zidită aspru într-o rocă impenetrabilă. Fusese demult, în ere nescrise, mi se părea un zvâcnet într-un fum misterios acei ani apuși despre care pomenise. Nu-i puteam compara deloc cu viața noastră de copii, intensă, totală, ca un marș glorios pe care numai noi îl putusem gusta. Și totuși, am întrebat-o:
-Și pe unde fugeați, țața Mărioara?
-Peste tot, zise. În sus, în jos, am urcat odată numai în fugă drumul ursului.
-Drumul ursului?, întrebat Mili surprins că este ceva despre care noi nu știam.
-A, nu-l știți? Păi se vede din șosea, măi băieți. Dacă vreți să-l coborâți, vă duceți târâș până-n sat, ca pe gheață, ne mai zise.
Eu și Mili ne-am privit complice. Urma să coborâm acel drum al ursului cu o altă ocazie, urma să trăim acea experiență halucinantă și numai bună de povestit copiilor.
-Veniți la păsat, țața Mărioara?
-Viu, viu, cum să nu viu?
-Erați mulți copii atunci când ați fost mică?
-Eram maică, ne răspunse.

Observai pe fața ei o mica tresărire de entuziasm, o fluturare de fericire peste chipul acela sculptat parcă în lemn de nuc. Să fi trăit ea ca noi? Să fi descoperit ea frumusețile acelea parcă intonate de mari artiști, acele emoții care ne făceau unicii stăpâni ai frumoaselor noastre văi, sau dealuri cu păduri? Țața Mărioara, ea ca noi? Părea ceva incredibil. Și de ce vârsta primilor ani ne domină toată viața și ne face să revenim la ea când și când, topiți într-un soi de adieri călduțe, pe potecile acelea unde spinii nu erau o problemă? De ce această fulgerare de bucurie pe fața Mărioarei?
-Da, dar noi eram mai mulți, continuă ea vorba spre surprinderea noastră. Eram mulți, și când plecam toți, duduia valea. Sunteți și voi câțiva, vă jucați și voi acu, dar noi eram o gașcă de spiriduși cu aripi.

Devenii curios, flămând să intru în lumea copilăriei acestui personaj bătrân în închipuirea mea, tocit de vreme și consumat în plictiseala unei rutine oarbe. Dar dialogul s-a întrerupt în graba noastră spre focul acela unde se fierbea păsatul. Este singurul amănunt pe care-l știu din viața ei, așa, ca pe o fotografie făcută din fugă, țesută într-o pâclă gri, dar totuși reală. Astăzi nu mai este. S-a dus, așa cum a prezis de la o zi la alta, și astfel bucuriile copilăriei ei au rămas ascunse de noi, după cum multe alte frumuseți necunoscute, stau departe de sufletele noastre.

Când ne-am întors noi cu lemnele, în curtea lui Mili era efervescență maximă. În patru tuciuri mari se fierbea lapte. Sub ele ardeau patru focuri vii, ca niște inimi tinere unde poți citi pasiune, putere și mișcare. Copii mai mici, mai mari, toți vecinii noștri. Mama, amestecând de zor într-unul din ele, zise:
-Uite c-o facem și p-asta! Se referea, desigur, la inițiativa mesei comune.
-Lucico, ai niște sare mai fină, că a mea e grunjoasă rău?, întrebă preocupată de mersul trebii cu gust de toamnă tânără.

Sosise tanti Mioara Mihălcescu, mama lui Marin și Lilica, copii orfani de tată. Mioara era încă tânără, cu fața curată și vorba plăcută. Chiar când se supăra și striga la Marin să vină de la joacă, „Marine, treci că te omor!”, nimeni n-o credea. Supărarea îi trecea de îndată. Uneori era nevoie să vină a doua oară după el, și atunci lua cu ea o nuia, și chiar o credeam în stare de orice. Dar Marin o ocolea pe departe bâiguind: „îm, ce, ce, îm, mai stau și eu, ce!” . Iar Mioara se retrăgea cu calm. Nu-l bătea, nu-i persistau nervii, Marin era sprijinul și dragostea sa. Lilica se ținea de poala ei, și la numai 7 ani nu avea curajul să-și ridice privirea din pământ. Era, totuși, o fetiță zâmbitoare și, la fel ca mama ei, nu purta ranchiună. Chiar dacă o supăra cineva, o lua de la capăt ca și când ai scrie din nou pe o tablă proaspăt spălată. Mioara sosise împreună cu soacra ei, țața Sultana, femeie scundă și adusă de spate, cu o ușoară mustață sub nas, cu fața mică, ochi înguști și negri, aproape închiși mereu, care se învârtea printre tuciuri cu mâna la mijloc, căutând să agite focurile.
-Mai trebuie ceva, Marcelo?, se adresă Sultana mamei lui Mili, cu glas modulat. Așa era vorba ei, tânguită. Prelungea mereu, ca într-un cântec misterios, vocala ultimei silabe. Nouă, copiilor, ne era frică de ea. Nu râdea niciodată, și ne privea încruntat, bănuitor, cu privirea coaptă parcă în forja unui lagăr de ocnași. Trăda un suflet chinuit, pus în plăselele unei unelte de luptă.

Deodată sosi, înconjurată de un iureș optimist, tanti Aurica Mihălcescu, o vecină cu vază în sat și croitoreasă cu experiență. Sosea, având în mâini cu o oală de cupru lustruit, în care bătea cu o lingură mare de lemn.
-Hai să-ți descânte baba Hordoleanca, începu ea cu vocea dominantă o poezie în loc de salut, continuând:  „uite-așa, cu fusul și lingura. Să fii curat luminat ca o căpățână de cal uscat, și de gard legat! Să treacă căcatu prin tine ca acceleratul pe linie! Uite-așa îmi spune mie cartea, c-ai plecat într-o zi pe-o cărare și te-ai întâlnit cu unu galben și mare. Că decât îl calcai, mai bine-l mâncai, că leac aveai…”

Au întrerupt-o hohotele vecinelor, iar noi, cu ochii mari și mirați, încercam să-i furăm versurile și chiar dacă nu înțelegeam cum de o doamnă, cu așa statut în societate, vine cu stârpitura asta de descântec, dar ne distra și ne simțeam onorați de prezența dumneaei la masa comună. Era ca atunci când ai nevoie de un act și vine să-ți pună ștampila și să semneze primarul însuși.
-Bine-ai venit, tanti Aurica! O întâmpină tanti Marcela, care, și ea se chema Mihălcescu. De fapt, toată ulița noastră era poreclită Mihălcari.
-Măi, fetelor, ați făcut o treabă bună!, le felicită Aurica pe mamele noastre, care nu-și mai încăpeau în piele de bucurie. Ia să vedem ce păsat ați găsit!

Sosise și Daniela, fata lui nea Gheorghiță Diniță și a lui tanti Titel, cu Vilica, fetița ei de doi ani după ea, spre distracția noastră. Tanti Titel era semiparalizată de un picior, așa o pomenisem, mergea sprijinită și totuși, chiar și așa lovită de soartă, nu-și pierduse câtuși de puțin simțul umorului. Mai la urmă a ajuns Tică, vecinul nostru cu alură de sportiv, coleg cu fratele meu cu care tocmai împărțea niște ruble, joc de care se molipsise majoritatea băieților în anii aceia. El a venit împreună cu Jeni, sora lui mai mică. Jeni vorbea puțin. Era o fetiță brunețică, de vreo șapte ani, la care nu privisem încă atent. S-a așezat pe un scaun și a zâmbit. Atunci am observat ce zâmbet frumos are. Era ca atunci când sosește o veste bună din care oricine are de câștigat, ca o deschidere de nori după furtună, o liniștire activatoare. Molipsitor și vesel era zâmbetul lui Jeni. Dar zâmbea rar.

Lângă ea s-a așezat Nuți, activă până atunci printre tuciuri și jar. Părea un spic de grâu copt Nuți, așa cum era ea, blonduță și subțirică, printre zvâcnirile de fum al căror foc îl agitase. O fată cu personalitate, mai mică cu un an decât mine și decât Mili, dar care ne impunea de fiecare dată să ne jucăm și cu fetele, chiar fotbal dacă era nevoie. Și așa procedam de multe ori. Sora mea Luminița, cea mai mare dintre toți, a sosit și s-a așezat lângă ele.
-Tu semeni cu Ioana, îi zise țața Măndica surorii mele, sigură de sine. Ioana era bunica noastră din partea tatălui, care tocmai se stinsese în anul acela, după o paralizie cruntă de peste doi ani. Viața îi fusese chinuită, o îndârjise, o spălase de umor și de optimism.
-Da, semăn, răspunse Luminița. Am venit aici să mâncăm păsat, și eu, și Ioana cu mine odată.
-Gata, e gata păsatul! strigă tanti Marcela.
-Mili, du-te și cheamă-l pe tac-tu să aduceți mesele.

Tatăl lui Mili, nea Ionel Mihălcescu sosi cu nea Ionel Mușat, tatăl lui Tică, și cu tata. Ultimul sosi nea Costică, soțul Sultanei Mihălcescu, care auzea foarte greu. Rămăsese surd într-un bombardament din timpul războiului. Noi copii ne mândream cu el. Era veteranul nostru, și ne povestea Marin că are încă niște schije în picior de la bombe. Nea Costică s-a opri puțin la poartă:
-Ce-ați făcut, mă, băieți? Bravo vouă! Ați făcut păsat.
Hai, Nea Costică, ia loc cu noi!

Părinții au așezat mesele, scaunele și ne-au aranjat pe fiecare la masă.
Imaginea mea, atunci când s-au liniștit toți și au început să mănânce, de la primul vecin până la ultimul, era a unei unități întregi. Mici și mari, vorbăreți sau tăcuți, după cum erau, iar atmosfera s-a liniștit deodată și a devenit familiară. Părea un pom cu vlăstare, bine alimentat. Un pom matur, unde își au cuibul multe păsări ce se reîntorc în fiecare vară. Ca o speranță zglobie, ne încălzea sentimentul că nu suntem singuri. Îmi începusem viața între acele persoane, căzusem și mă ridicasem între ele, iar acum le vedeam servind masa, bucurându-se, înspilând conversații și conducând spre apus o zi cioplită în lemn de trandafir.

Nu erau între ei nici ingineri, nici profesori. Limbajul lor nu era al marilor oratori, dar erau autentici, plini de bunăvoință și apropiați unul de altul. Viața, ca o vrajă colorată în mii de răsărituri și apusuri, uneori răpune, alteori spală, adună sau risipește, dar oricum ar fi, lasă amprente adânci. Ne folosește ca pe-o marcă ștanțată acolo, peste înrâurirea văilor pe unde am trăit. Ne imprimă trecerea ca pe-o ștampilă într-un act. Ca pe cochiliile de melc în coasta dealului, muiate de ape noi, întocmai ca-n povârnișul drumului pe care-l urcam adeseori noi, copiii, spre vârful dealului, și unde scormoneam după scoici și melci îngropați de secole. Alții vor apropia urechea de cochiliile urmelor noastre sparte, și dintre amintiri, fotografii sau scrieri, vor asculta ecoul vieții trăite, o clipă și-atât, ca valul ce se sfărâmă iar și iar. Vom fi o fluturare de gând în mintea câtorva, peste trei generații.

Aș fi rămas mult timp în compania lor atunci, a acestor oameni, senini și fără viclenii ascunse, trei generații de vecini la o singură masă. Tanti Marcela și tanti Lucica ofereau celor ce repetau, încă o farfurie.
-Care mai vrea, că e pentru tot satul?, ne întreba.
-Măi, Romică, se adresă deodată fratelui meu, ia mai spune, măi, odată poezia aia, cu „șase pui și-o biată mamă”! Faceți liniște, să mai zică Romi poezia aia frumoasă despre mamă! Hai liniște!
-„Mai demult, o rândunică avea-n cuibu-i șase pui,
Și privea la ei, sărmana, ca la chipul soarelui”…
Și fratele meu spuse poezia cu voce gravă, spre deliciul mamelor și a bunicelor noastre.
-Așa e, fă, maică, se tângui Sultana, adevărată poezia asta, biata rândunică!
Apoi a recitat Vilica poezia ei, deși avea doar doi ani:
-„Fac curat și mama face,
Nouă ordine ne place”…

Noi am râs, mamele au sărit s-o sărute, pentru era că o păpușică roșie în obraji Vilica, un copil vesel, răsfățat și cuminte.
-Bravo, Romică, îi zise nea Ionel Mușat, tatăl lui Tică, fratelui meu, care recita atât de frumos. El era vopsitor auto și avea un compresor mare, o minune care duduia și tușea, așa ni se părea nouă, copiilor. Își luase motocicletă cu ataș de curând și nu cred să-l fi auzit țipând vreodată. Tot vopsitor auto era și nea Ionel Mihălcescu, tatăl colegului meu Mili, gazda noastră de astăzi. El era cel care vopsise de două ori acoperișul bisericii cu cele trei turle, doar agățat în sfori. Ni se părea un alpinist, un om din altă serie, unul fără frică, cu elan de cuceritor. Avea vorba taței Măndica, dar era zvelt, elegant, cu o ținută demnă și cu o moralitate de invidiat. Om serios, care a imprimat copiilor aceeași seriozitate în pregătirea pentru viață. Și mai mult, frații Mihălcescu nu se contraziceau între ei chiar dacă unul greșea. Familia lor a rămas ca un bloc unit, iar acum servind masa în curtea lor, ne lăsa nouă copiilor impresia că așa suntem toți vecinii, o curte mare cu mulți copii.

Toți savurau încet tradiționalul aliment, mulțumiți și privindu-se în ochi.
La masă, toți oamenii par egali, aplecați în fața nevoii de aliment, și uniți în jurul plăcerii de a-l gusta, devin parcă mai umani, fiecare simțind în mod inconștient nevoia și bucuria celuilalt, întocmai ca pe-a lui însuși. Masa laolaltă îi face pe oameni egali. Coaptă de-a lungul secolelor, în focul luptei pentru supraviețuire, această nevoie de aliment și a bunului gust culinar, a unit familii, triburi, oameni nevoiași, dar și împărați. Cel ce mănâncă la masă cu tine îți pare un moment mai aproape, mai sincer, mai vulnerabil chiar, dar și prietenos.

Îmi priveam vecinii în ochi, îi vedeam pe toți de aproape, calzi, îi puteam atinge. Sunt oameni, îmi spuneam. Oameni cu suflare, cu oboseală, cu foame, ca și mine, cu dorul zilei de mâine. Sunt ființe cu nevoi, fiecare înfășurat în propriile necazuri, griji, fiecare format și prelucrat ca fierul fierarului, de experiențele prin care a trecut, cu limbajul și cu speranțele lui, cu planurile și cu gesturile lui, așezați acum precum un roi de albine zumzăitor în jurul aceluiași fagure. Vecinii mei, chiar dacă ființe total distincte, păreau o unitate de bază, un for, un mecanism bine închegat, cu suflet discret și cald.

Am încă în minte fotografia acelei ocazii, în simplitatea ei, dar cu jarul care răzbătea de sub fiecare zâmbet. Trăiește încă, și se va stinge odată cu mine puterea momentului în care am crezut că oamenii se pot uni, că cerul se ascunde uneori de noi, pentru că privim, mai degrabă, spre soare decât spre vecin, că fiecare e cu bucuria, cu tristețea sau cu iluzia lui, e aici și palpită odată cu mine, respiră și înghite același aliment, se regăsește în toți ceilalți și toți ceilalți în el. M-am simțit inclus în unitatea de bază. Nu eram doar o zecimală stingheră, o parte fără chip sau rost pe lume, ca o cupă goală.

Tații noștri au povestit aventuri de pe șantiere, pentru că avântul dezvoltării comuniste era uriaș pe atunci, iar mamele spuneau snoave despre întâlnirile amoroase din sat:
-O știți pe Rodica lui cutare? … întrebă tanti Mioara. Se aude c-ar fi zis că preferă să se omoare, dar nu se poate lăsa de Costel a lu…
Tanti Marcela domina polonicul și tuciurile, cu gesturi largi, de bucătăreasă de local muncitoresc, și tot întreba:
-Mai vrea cineva? Hai, spuneți! Ia zi, Gabiță, mai vrei, mămică?, mi se adresă ea cu calmul mamelor grijulii.

Avea tanti Marcela personalitatea ei, cu o morală care s-ar putea spune că e excesiv de curată. Într-o zi era aproape să ne pună pe rugul purității, când am sosit de la școală. În clasa mea și a lui Mili era un coleg care creștea oi și capre. Venea zilnic de foarte departe, de dincolo de sat, dinspre spre vest, de peste dealuri cu pruni și meri, unde rămăseseră, din vremurile vechi doar câteva case. Frăsinet era cătunul acela. Aparținea de comuna noastră, de Cărbunești, dar nu avea școală proprie. Așa că bietul nostru colegul, pe numele său Cârstinoiu Constantin, venea de departe, pe ploaie sau pe vreme bună, și într-una din zile s-a întâmplată să întârzie de la școală. De cum a apărut, domnul Ion Ion l-a întrebat:

-Ce e cu tine, Cârstinoiu, la ora asta?
-Tovarășe învățător, vă rog să mă scuzați, dar azi am dus caprele la pâci, de aceea am întârziat, veni răspunsul timid.
-La pâci, zici? De-aia s-a umplut clasa de miros de pâci? Deschideți un geam, repede, și hai, treci la locul tău, îl admise domnul învățător la clasă pe Cârstinoiu al nostru.
-Vezi, grija mare la capre! mai adăugă învățătorul.

În pauză ne adunarăm cu toții pe lângă colegul nostru, potopindu-l cu întrebări: Câte capre ai, unde le-ai dus, dacă era departe… Când am plecat spre casă, eu l-am întrebat pe Mili:
-Măi, Mili, cum adică a fost cu capra la pâci, ce înseamnă asta? De ce s-o ducă la pâci?
-Păi, ca să se pâcească, cred, veni, confuz, răspunsul.
Mili dădea mereu un răspuns, chiar dacă știa sau nu. Atunci când întrebarea îl solicita mai mult, ridica o sprânceană și lua un aer serios, de cunoscător, după care urma, lămuritor, răspunsul. Nu avea nici un coleg curaj să-l contrazică. Părea sigur pe sine, și așa este și astăzi.
-Cum adică să se pâcească, măi Mili? continuai eu curios. Ce e aia pâceală? Adică de ce ar trebui o capră să se pâcească? Și cum se pâcește o capră, Mili?
-Păi nu știu, întrebă-l și tu pe Cârstinoiu!, îmi zise.

De data asta m-a surprins că Mili nu avea un răspuns asupra acestei dimensiuni rupestre a vieții, dimensiune misterioasă și ascunsă în cuvinte pocite. Dar mai mult m-a surprins că peste zece minute a sosit tanti Marcela cu Mili la noi. Îl trăgea de mână mai mult silit, și nici una, nici două, au intrat direct în casă.
-Valerico, trebuie să vorbesc cu Găbiță, cu fiu-tău!, i se adresă ea mamei, parcă stăpânită de o nerăbdare colțuroasă și cu ascunzișuri adânci în suflet.
-Ia să-mi spui tu, Gabiță, cine a vorbit de pâceală și de pâci? Să-mi spui ce-a zis Mili! Ce ți-a zis de pâceală? E? Ați vorbit de pâci și de pâceală, spune repede ce-a zis Mili!

Mili privea cam pe furiș, vinovat, venise roșu în obraji și se uita la mine ca unul care a căzut, fără să vrea, într-o capcană. Eu, speriat de situația neașteptată, m-am făcut mic.
-Păi l-am întrebat eu pe Mili ce înseamnă aia pâceală, de ce se duce capra la pâci, spusei mirându-mă că chestiunea asta ar putea fi pentru cineva un motiv de preocupare, de supărare.
-Așa, și Mili ce-a zis? Mă întreabă ea pe punctul de a exploda ca o grenadă al cărei fitil arde. Mișca mâinile pe deasupra capului, ca la înot, atunci când mareea te-a surprins în largul mării.
-A zis că el nu știe, și să-l întreb pe Cârstinoiu.
-Vezi, măi, mamițică! zise Mili timid, răsuflând ceva mai ușurat.
Atunci tanti Marcela i-a dat drumul de la mâna, și s-a mai liniștit văzând că băiatul ei este încă un puritan probat. Apoi i se adresă mamei mele:
-Vezi, măi, Valerico ce vorbec băieții ăștia de 9 ani? De pâci și de pâceală.
Doar că pe mama a umflat-o râsul.
-Măi, Marcelo, păi dacă le-a spus Cârstinoiu că a dus caprele la pâci, i-a prins curiozitatea, na, ce vrei acu?…
-Le dau eu lor curiozitate. Și pâceală de n-o pot duce.

Misterul pâciului nu l-am dezlegat în ziua aceea, aveam să-l dezlegăm noi curând și să strâmbăm puțin din nas la acest aspect încrucișat al vieții. Așa că lupta Marcelei pentru puritate era cunoscută de noi. Dar azi făcuse un păsat bun, ne unise pe toți în curtea ei, ca să nu mai spun că avea și o dulceață de vișine, spre deliciul gustului. Așa că azi o iubeam toți, în felul nostru.
-Ia zi, Gabiță, cum e treaba cu pâciul? întrebă nea Ionel Mușat deodată, așa, ca pentru distracție, și toți părinții începură a râde și a spune glume înrudite cu pățania noastră. Numai eu și Mili priveam serioși, ca doi pești scăpați din undiță, deloc dispuși să ne mai lăsăm  atrași a doua oară în aceeași capcană.
–Afurisit pâci, nu Găbiță? Trebuie să pâcească el neapărat capra, că nu poate nepâcită!, interveni tanti Lucica, râzând și adâncind încă și mai mult misterul. Aha, așa deci, pâciu o pâcește, gândeam eu. Nu se pâcește ea, capra singură, ci doar ajutată de pâci. Ce-o fi, Doamne, aia pâceală, că pare că numai eu și Mili nu știm? Mă torturam singur. Și de ce s-ar grăbi pâciu ăsta când vede caprele să le pâcească pe toate, mă tot întrebam curios, ce interes ar avea înălțimea sa?
-Mai bine nu mai era niciun pâci! Am zis eu atunci cu voce tare și toți au explodat în râs, și țața Sultana, și tanti Aurica, și nea Gicu Mihălcescu, soțul lui tanti Aurica, abia sosit dintr-o cursă de camion.
-Așa, Gabiță! Era lumea mai liniștită fără pâci, dar-ar boala-n pâceala lui, să dea! Astfel puse tanti Mioara, râzând, final întrebărilor despre snoava noastră pâcioasă. Fierbeam!

De la tanti Lucica, cea cu inițiativa păsatului de azi, simțisem eu cu vreo trei ani în urmă o undă de milă, așa că o priveam cu simpatie, chiar dacă-mi zisese de pâci. Căzusem din dulapul cioplit de tata, și-mi luxasem o mână, așa că asistenta medicală din sat, doamna Popescu, mi-o prinsese cu atele de lemn ca să nu se miște, și i-a spus mamei să-mi pună ceapă tocată peste ea, iar apoi să mă lege strâns. Și nu numai că mă durea și eram speriat văzându-mi brațul legat între lemnele acelea cioplite stângaci, dar nici nu puteam scrie, pentru că era vorba de mâna dreaptă, și începusem clasa a doua.

Dar cum priveam la mâna mea, întocmai ca după un obiect pierdut, se auzi glasul lui tanti Lucica, adresându-i-se mamei din mers:
-Ce-ați pățit, fă, fată? Era preocupare în vocea ei. Și când tanti Lucica era preocupată, vorbea tare și cu melodie de suspans în glas.
-Uite, a căzut ăsta micu din dulap și-a scrântit mâna. Și i-a pus-o-n atele moașa.
-M-ai îngălbenit, Valericooo! Strigă ea cu accent pe ultimul o, după care a intrat în curte. Eu am tresărit. Cineva era șocat de ceea ce pățisem. Venea să mă vadă, să se aplece asupra suferinței mele. Eram, deci, important, măcar pentru unul din vecini. Nu venea să mă certe cum făcuse mamaie („că v-am spus eu că vă rupeți mâinile, că nu stați locului deloc, că nu știu ce-a avut tac-tu-n cap de v-a făcut măgăoaia aia-n curte…) Lucica venea să-mi vadă durerea. Atunci am întins ușor mâna, flămând de compătimire.
-Cum făcuși, măi, Găbiță? mai poți să te dai în dulap acu? Se uitase la mine cu milă, și mi-a căzut simpatică de atunci tanti Lucica.

Se apropia seara, și eu o fixam din când în când pe țața Sultana. Mi-am amintit-o cu o iarnă înainte, atunci când nea Costică ne-a pus sare pe derdelușul nostru, de ne-am supărat atât de tare pe el și pe schijele lui. Ninsese mult, și noi, copiii, am încins drumul cu săniile. De altfel, ulița noastră era în pantă, iar noi și tanti Aurica stăteam cel mai jos, apoi tanti Daniela, Tică și tanti Lucica, peste drum tanti Marcela, și mai sus, către vârf, tanti Mioara, ultimii fiind nea Costică și țața Sultana. Drumul devenise un patinoar.

Deodată, ca de niciunde, se ivește o persoana mică de statură, îmbrăcată în negru, coborând cu pasul lent și ținându-se cu ambele mâini de gardul lui tanti Aurica. Făcea un pas cu fața la gard, iar muta mâinile una câte una, puțin mai jos, și iar mai jos, bâjbâind cu picioarele în căutarea unui petic de loc stabil. Era ea, țața Sultana. Nu mai avea toți dinții, dar din cei pe care îi avea, scrâșnea cu răutate de vrăjitoare. Ne arunca fulgere pe sub sprâncene. Noi ne pusesem mâinile la gură, ca să nu ne vadă râzând. Așa înțelegeam să ne distrăm.
-Dar-ar să dea boala-n ei de copii, ați făcut drumul sticlă! Plecați, să nu vă văd în fața ochilor!

Am însoțit-o cu privirea cum se agăța disperată de gard, dar parcă și cu un soi de milă am privit-o. Deodată, sări, lătrând fioros, câinele lui  tanti Aurica. Picu se numea dulăul. Speriată, Sultana a luat instinctiv mâinile de pe uluci, și a căzut.
-Afurisiți copii, se auzea scrijelit printre dinți. Atunci, mi-am imaginat-o, fără pic de rușine, cu schiuri.
-Marine, de ce nu-i dai schiuri?, am întrebat obraznic. Atuncea am pufnit cu toții în râs, la imaginea Sultanei zburând că un înger negru peste zăpadă.

Așa cum mânca păsat acum, cuminte și blajină, mi se părea firavă, o femeie dusă de ani înspre zonele gri ale vieții, și lăsată acolo singură. Doar tânguirea ei îi trăda lumea interioară.

Tanti Titel și nea Gheorghiță aveau o căsuță mică, în fața căreia mă opream ori de câte ori venea frigul. Era ceva de neînțeles la casa aceea. Nu avea coș de fum. Aprindeau focul, presupun că într-o vatră, și tot fumul ieșea prin șindrilă, de părea că arde casa, pur și simplu. Nu pricepeam.
-Măi, Mili, i-am zis într-o zi colegului meu, am văzut că Tanti Titel nu are coș la sobă.
-Nu n-are, și ce?, răspunse el deloc mirat.
-Vezi cum iese fum peste tot? De ce n-are coș? Dacă ia casa foc?
-Păi de ce să ia foc? Așa, se încălzește șindrila și se topește zăpada.
Nu eram mulțumit de explicația dată. Priveam acoperișul acela fumegând cu aceeași curiozitate în fiecare iarnă.

Așa privesc acum imaginea lor destrămându-se prin fumul vremii, se întoarce, se împletește, se subțiază, dar urcă de patru zeci și cinci de ani. Erau oameni neatinși de bagheta mirajului aristocratic. Numele lor n-a rămas scris în genealogii ilustre. Doar Mili a ajuns colonel cu răspunderi importante la București, iar noi, ceilalți copii, am devenit, cu timpul patroni sau muncitori respectați, în țara noastră, dar și prin alte țări ale Occidentului european. Numai Marin a rămas, singurul, în casa părintească.

Gândurile lor n-au atins înălțimi nebănuite, nu au încercat să atingă neatinsul, nici măcar nu au trimis un amărât de pamflet la vreunul din ziarele vremii, dar au existat. Au cântat la nunți, la petreceri, și au bocit pe la tot mai multele mormântări. Am crescut între ei, și port în mine câte puțin din fiecare din ei. Gesturi și cuvinte de-ale lor, pulsează uneori, revin la viață, prin gesturile mele simple, și prin cuvintele pe care le rostesc, le scriu.

Sunt, printre altele, și o sumă a vecinilor mei, care s-au spălat în izvoare reci, care s-au trezit la cântatul cocoșilor în zorii zilei, și au adormit, osteniți de atâta trudă, la răsăritul lunii. A celor ce au bănuit că o masă împreună va dăltui în noi chipul unui vis de unitate indivizibilă. Numărul întreg. Pot să mă întorc în timp, ca un voiajor sosit din viitor și să privesc zona aceea blajină în care, pe lângă tuciurile calde din fontă țigănească, s-au așezat două bănci lungi și o masă. Eram toți. Era ceva care mișca totul. Mersul lumii împrăștie uneori destinele ca piesele dintr-o mașină stricată, fiecare este redirecționat să completeze alte locuri goale. Vor lucra și vor simți vibrarea mișcării unui angrenaj nou. Își vor găsi valoarea, dar piesele vor păstra mereu mirosul și cadența mașinii originale.

Pustiurile n-au atras apele dulci, nici lumina stelelor n-a stins vreodată furtunile din largul mărilor hulpave. Dar există un Lupache în fiecare copil ce-l face să-și înfrângă tremurul și teama, să se înfrunte cu propriile limite și să pună primul pas acolo unde n-a mai pus nimeni. Există, adesea, vecini sau colegi care te așază la masă, care te construiesc pe dinăuntru, care îți edifică o fortăreață de neînvins, care te susțin de-a lungul vieții, precum burduful cu apă o caravană prin deșertul arid.

După ziua aceea în care am servit cu toții păsatul, mi-am reluat drumul, cu bucuria unuia salvat din mijlocul valului. Priveam ulicioarele satului și eram sigur că acolo sunt vecini care stau la masă împreună, care glumesc pe seama derdelușului și a pâciului, aveam curaj să zâmbesc unui străin, pentru că eram sigur că și el îmi va zâmbi. Mă ridicam din capcane convins că întotdeauna există putere, că cineva se va bucura de succesul meu. Lumea părea ceva mai bună. Privind de la streașina unei astfel de zile, te simți întreg, indivizibil, aparținând altor unități de bază, în ciuda algebrei cu zecimalele ei neîmperecheate. Simți că poți construi și tu pe alții la rândul tău.

Părinții ne-au povestit când deja crescuserăm binișor, cum fuseserăm de mici, ce boli am avut și câte altele.

Am rămas așa până la lăsarea întunericului, atunci când ne-am ridicat, cu destulă lentoare în mișcări, cu regretul că trebuie să plecăm, și să mergem fiecare la casa lui.
-Noapte bună, măi, ficiori! ne-a urat nea Costică, pornindu-și mersul șchiopătat, pe când luna străpunsese cu secera ei colțul magaziei sale.
-Să trăiești, nea Costică! au strigat mai mulți. Ce cuminte fusese el în ziua aceea! Și sarea lui de pe derdelușul nostru, curios lucru, chiar avea gust acum.
-Să trăim cu toții, a repetat și nea Gicu Mihălcescu.

Eu am privit pierdut la farfuriile goale, am întins mâna să iau scrob de pe tuci, și am tras aer adânc în piept, intens, vital, profund, ca atunci când simți că ai primit un suflet nou, gata să zboare, și nu mai vrei să-l pierzi…