Trenurile se amestecă în triaje,

cu graba timpului gonit de iubire.

Se duc, se întorc, își caută linia fostelor veri,

își tropăie macazul neatinșilor ani,

se-agită, se pierd.

Întind peste fragi, peste muri și lavandă,

linii de fier.

Oțelul inert te smulge din tine, din noapte, din zi, din visare,  

te scutură de muguri,  

te spală de mamă, de tată, de copii,

te zboară…

Sunt vagoane de tren unde oamenii seascund,

Au în suflet anii morți.

Obosiți de priviri, de iubiri, de petreceri,  

obosiți de nevisare,

oamenii își duc departe, peste șine,

momentul împușcării a ceea ce i-a zidit.

Oamenii își cară visul viermelui alb din cireașă,

unicul lucru ce le-a rămas, trupul,

carcasa nevoii de suflet,

colivia anilor când îndrăzneau în șoaptă,

conturul golului de sub pleoape,

spuza spaimei fără nume,

totul.  

Liniile de tren se întretaie haotic,

carcase de vis pudrate coboară prin gări purtând valize.

Orașele devin mormântul amintirilor din copilărie,

macazul sensurilor se schimbă neînțeles,

apoi șinele de tren devin fire de ață arsă  

ce te leagă de trecut.

Azi, întors lângă linia mea de tren,

privesc cu delicatețea foamei,

dar locul de unde a pornit stăruie sub pâclă.

Împușc spațiul gol dar nu sângerează deloc.

Duc mâna la piept,

apoi ating oțelul lustruit de însingurarea multora.

Furnica ce tocmai a urcat atrasă de-o sclipire,

nu știe ce singurătăți,  

câtă imensă depărtare încape în lustruirea ce-o va strivi.

Aplec urechea,  

un mic vaiet scapă metalului.

Furnica ridicată pe două picioare își privește o clipă răsăritul.

șina țipă sub presiunea trenului ce transportă alte fantome.

Sufletul lor a trecut de ultimul macaz.

Furnicile cară zilnic poveri  

traversându-și propria linie de tren.

Locul unde suntem nu are inimă.