Războiul îl lăsase orfan la trei ani, umbrindu-i orizontul și populându-l cu mărăcini.

 Îl așteptau doar văile munților verzi, îl adormeau salcâmii în  floare ferindu-l de umbre.  Un minut de istorie gri, un copil în plus. Doar ciulinii se țineau după el. Îi era dragă natura, ca o mamă ce-l aștepta cu masa. Clopotele bisericilor răsunau prea departe. Livezile pe care le iubea nu erau ale sale, doar își atârna în ele răsăritul, apusul și umbletul frânt.

 Timpul se măsura în tăcerile lui și în tăcerile lui încăpeau cântecul sau oftatul pădurii de fag. Acolo și-a cioplit primul izvor, prima lumină, și-o cruce bogată-n noduri. Despre iubire citea puțin, zâmbea doar împreună cu florile sub ploaia măruntă și cunoștea toți bătrânii satului.

 N-a observat nimeni nici când a crescut, nici când s-a îndrăgostit pentru prima și ultima dată.

 N-au putut să nu observe însă după o vreme, bucuria vrăjită ce-l însoțea, ca un soare fluid pe tot drumul. Învățase să cânte, să viseze și să comunice cu viitorul, fericit că i se născuse un fiu. Avea totul în fiul acela, bogăție, mărire și sens. Nimic nu-i mai părea greu, chiar și din piatră scotea lumină. Puternic și plin de viață, cu o mână îndepărta negura, iar cu cealaltă mă purta  prin pădurea ce-i încălzise diminețile. Avea fericirea de a fii, ceea ce pentru el nu fusese nimeni, un tată. Ardea ca o flacără ce mistuie mărăcinii, iar pe brațele lui adormeam, visând că uriașii mă poartă pe corzi de fulger spre stele. Am băut liniștea ca apa. 

  Când am crescut, am străbătut lumea toată, i-am cunoscut puterea, ideile și valoarea. Dar n-am găsit nimic să egaleze bătăile inimii tatălui meu.

 Departe fiind azi de mormântul lui, adeseori îmi rătăcește sub pleoape. Îl văd cu-n ochi privind în sine, iar cu celălalt spre lacul unde-și muiase visul.

Alături îi stă plopul din care își construise prima poartă.