Mașina vibrează ușor, alergă flămândă de drum, întoarce spatele parcă unei lumi încătușate, ridicate pe schele vechi, grăbindu-se spre ceva cu totul nou. Îi pot atinge cu degetele ușor parcă neliniștea. 

 Hoșima, prietenul meu din copilărie, m-a sunat la telefon aproape cu strigăt și cu glas adolescent:

 -L-am prins! Am reușit să-i găsesc cheia! Trebuie sa vii! O să aibă loc prezentarea teoriei mele în fața multor fizicieni de renume, iar tu mă vei prezenta. Da tu, cine altul mai potrivit?

Cu grijă mi-am pregătit bagajul, mașina și mi-am luat câteva zile de concediu. Numai gândurile sub pârjolul acesta al bucuriei nu-mi erau prea clare și nu știu încă ce voi spune. Oboseala drumului  până în Elveția sper totuși să-mi redea serenitatea necesară.

Sunt ceva ani de când nu l-am văzut pe Hoșima, și aproape patruzeci din ziua când mi-a povestit ce-l menținea preocupat si plin de speranță.

-Cred că ei deja sunt aici, mi-a spus.

-Cine?

-Extratereștrii.

Am pufnit în râs și deja îmi închipuiam vreuna din invențiile cu care umplea curtea.

 Hoșima aduna relee, rotițe, rulmenți uzați, montaje electronice, bucăți de fier și de aluminiu, bobine aruncate de pe lângă sondele din deal și construia din ele adevărate machete de fabrici sau combinate. La fiecare le găsea un loc numai de el știut și părea când le priveai un adevărat orășel tehnic. Nu-i lipsea decât pufniturile și mișcarea. Când începea o nouă construcție, nu răspundea nimănui, uita de masă, de căldură, se apleca lent, cântărea în palme fiecare obiect, îl mângâia parcă șoptindu-i ceva și-i găsea locul ca o mamă pruncului ei. Era loc în uzinele lui și pentru canale de apă sau alei cu verdeață. În timp ce le construia uita de noi colegii de joacă. Nu puteam decât să-l privim, ghicindu-i eventual viitoarele mutări. Mama lui nici măcar nu-i vorbea în acele minute, trecea ferit și zâmbea ca pentru sine. Numai dacă sosea Mariana colega noastră de clasă, Hoșima se oprea, o saluta și o chema aproape. Întotdeauna a fost îndrăgostit de ea. Era ceva parcă nativ, cunoscut și acceptat de toți de-a lungul timpului, ceva prețios, fără termen de garanție, așezat în spații de neatins și păstrat pentru posteritate. La el dragostea pentru Mariana nu creștea ca apoi să scadă. Exista și atât. N-au fost în viață prieteni intimi, dar toți știam atunci, că ea era motorul la tot ceea ce face.

În seara aceea însă am pufnit în râs. Aveam amândoi doisprezece ani, dar eram convinși că lumea deja nu ne mai poate ascunde tainele.

 -Vino la mine când se face seară, mi-a zis, și-o să vezi!

Îmi închipuiam deja monștrii, omuleți acoperiți cu bandaje de cauciuc, șoricei cocoșați, roboți ca-n filme patinând peste afirmația lui Hoșima cum c-ar fii sosit extratereștrii. El nu vorbea degeaba, dar chestia asta părea prea deplasată.

Nu știu cum a reușit s-o convingă pe Mariana să ne însoțească sus pe unul din dealurile vecine, la aproape doi kilometri de casă, noaptea, unde Hoșima văzuse lumini cercetând cerul nopții și figuri luminoase ciudate. Înaintam cu grijă prin pădure, tăcuți, cu spaima ca povară nemărturisită. Doar Hoșima adăuga din când în când:

 -O să vedeți voi cum extratereștrii ăștia o să ne rezolve problema apei potabile, a înghețului, a sănătății, nu vă fie temă!

Ajunși destul de aproape, ascunși după copaci, am putut vedea cum șapte opt oameni în aparență, îmbrăcați în combinezoane albastre, manipulau aparate sofisticate, antene și lumini în mișcare, încercând să monteze o schelă imensă.

Nu doar că nu respiram, dar simțeam cum ceva ce era al nostru, dealul acela cu locurile de joacă, ne fusese luat. Ne fusese luată și liniștea și chiar noaptea ne fusese devastată de hoți cosmici. Deodată Mariana s-a apropiat mai mult, grăbită parcă să încheie o discuție neterminată, cum făcea de obicei. Era destul de hotărâtă, bine pregătită întotdeauna, capabilă să poarte un dialog cu profesorii, dar în același timp elegantă și cu un zâmbet din altă lume, ce ne determina să-i spunem mereu lucruri care s-o facă să zâmbească.

-Sunt români ne șopti apoi, i-am auzit, vorbesc românește!

Într-adevăr, o echipă de ingineri împreună cu muncitorii lor, veniseră în acele timpuri să monteze un repetitor de unde radio și televiziune, sus la noi în Subcarpați, pe dealul cel mai accesibil. Nu avea să ne rezolve problema înghețului, nici a apei potabile, nici cele în legătură cu bolile cronice, doar urma să vizionăm programul de televiziune, singurul pe atunci, într-o calitate superioară.

 Sigur, părinții s-au agitat, au gândit chiar că împreună pusesem la cale fuga din comună. Dar cum, tocmai noi premianții clasei? Poate vreo profesoară să ne fi supărat așa de tare, poate vreunul s-a certat cu părinții iar ceilalți au fraternizat cu el, poate am plecat doar să furăm ceva, dar tocmai noi care eram dați ca exemplu?

 Ginebra își dăltui silueta prin aburul străveziu al dimineții. Sunt deja destul de aproape. O să merg totuși la hotel pentru cele câteva ore până va avea loc întâlnirea, cu speranța ca în cazul unui eșec să pot fi totuși alături de prietenul meu, să nu se prăbușească în pâcla nonsensului, ca atunci când i-a murit mama. Căzuse  secerată de-un infarct, la un an după întâmplarea cu extratereștrii.

Am rămas acasă la Hoșima câteva zile, dar cel mai vesel, cel mai plin de iluzie și creativitate tânăr pe care l-am cunoscut vreodată, nu mai voia atunci să vadă pe nimeni, nici măcar lumina soarelui. Prefera întunericul, și necomunicarea. Lipsea mult de la școală, venea neîngrijit, târât aproape de o vecină prietenă de-a mamei sale, și nu voia să participe la clasă. Uneori Mariana rămânea lângă el în pauză, povestindu-i lucruri citite prin cărți și zâmbindu-i. Deodată l-am auzit oftând:

-Curând or sa vina extratereștrii și-o să ne învieze toți morții, o să știm ce înseamnă bucuria  și or să vină iarăși vremuri bune. 

Mariana la privit în ochi, i-a prins mana dreaptă între palmele sale și ia zis rar, apăsat, dar cu căldură:

– Hosima, nu știu dacă într-un mileniu va sosi aici vreun extraterestru sau nu, dar dacă va învia vreun mort, va fi atunci când noi vom dialoga de la egal la egal cu toate tainele vieții! Noi vom vindeca oamenii cu seringa cunoașterii minuțioase, vom cucerii cosmosul cu antenele noastre teleghidate. Noi vom lega titanii forțelor ce ne zdrobesc astăzi! Lupta ta cu moartea a început acum Hoșima, când te-ai îndârjit să trăiești!

Nu știu de unde a scos  Mariana  un discurs atât de motivator, dar Hosima a rămas blocat privind-o, absorbindu-i zâmbetul convingător, și cu siguranță se ridicau de peste ochii lui cortină după cortină, și-i creșteau sub pleoape iarăși combinate, laboratoare, sau obiecte necunoscute ce se intersectau să lucreze stări, sau să producă energii necunoscute. La sfârșitul orelor acelei zile m-a întrebat:

 -Urcăm dealul nostru azi?

Era efortul nostru preferat, sa urcăm dealul vecin prin zona cea mai dificilă, un pieptiș înverzit marcat pe cele două laturi de păduri tinere. Îl urcam alergând în serpentine largi, iar odată ajunși sus, ne opream și priveam satul triumfători de parca nimeni nu mai gustase asemenea extaz. Secvența se repeta, și simțământul succesului nostru se repeta de asemeni.

– Într-o zi o să urcăm coasta asta cu mașina, îmi zise el deodată.

– Nu există mașină să poată urca asemenea des nivel, iar dacă ar încerca vreuna vreodată, s-ar rostogoli înapoi ca un bolovan ud.

– Nu și dacă îi anulăm gravitația, zise Hosima, lăsându-mă fără grai.

– Cum? Încercai a bâigui.

– Așa, pentru că n-ar trebui să ne reziste nimic, într-o zi vom urca dealul nostru cu mașina chiar prin locul acesta, îți promit! Îmi plăcea să-l vad din nou entuziasmat și sigur pe el.

Astăzi alerg spre Ginebra la o întâlnire a celor mai reputați fizicieni europeni, unde prietenul meu își va expune teoria despre masa atomica si posibilitatea deplasării ei înspre zero sau infinit. Nu știam pe atunci, nici cine sunt, dar mai ales cine este el, Hoșima, cel ce construia machete bizare și clocea gânduri neatinse de nimeni.

-Pe Mariana ai chemat-o? L-am întrebat când ne-am întâlnit.

-Mariana nu-mi răspunde la mesaje de câțiva ani. Se stinge într-o depresie prelungită, ea cea mai ambițioasă și plăcută persoana pe care am cunoscut-o. Știi că nu râdea niciodată de nimeni? Mai adăugă. Am observat-o toți anii de școală. Zâmbetul ei n-a ironizat niciodată pe nimeni. Nu știu de ce soarta i-a eclipsat bucuria!

  …

Cuvântul meu de prezentare a fost scurt, reușind doar să schițeze iluzia ce l-a motivat pe Hoșima toată viața. Căutarea, curajul în fața drumului neumblat și referința stabilită doar în sine însuși. Dar elocvența prietenului meu, respectat și aplaudat de toți a fost peste așteptările mele.

“În fața forțelor atomice, am păstrat tăcerea milenii. Milenii am plecat capul. I-am tot înconjurat zidurile  să găsim o breșă pe unde să pătrundem. Atomul ne-a ținut în ham, ne-a dominat, ne-a făcut să ne simțim mai mici decât el, ne-a înrobit prea multe milenii. Prea mulți ani am împins fierul și plumbul cu motoare imense înspre Golgotele noastre. Începând de astăzi însă, un copil cu o simplă telecomandă va ridica un tanc,”…

Cuvintele acestea, din introducerea prezentării științifice a prietenului meu, rămân ca jaloane, hituri aproape extraterestre pentru mulți. A reușit într-adevăr sa modifice masa atomică, să construiască un prototip de mașină fără greutate, iar eu am știu că am avut privilegiul să cresc alături de una din mințile cele mai iscoditoare și nepătrunse. O minte unde a rămas stăpân doar zâmbetul Marianei, șefa clasei noastre, cea care a stat departe de el, profesoară într-un sat uitat de lume, călăuzită de pasiuni stinse și răpusă de nonsens, dar care a știut demult să-l așeze cu picioarele pe pământ stabil.

Un chiot prelung am scos cu sufletul tot drumul întoarcerii la București, amitindu-mi de prospețimea fețelor noastre, a glasurilor, a încercărilor de tot felul din copilăria petrecută alături de el și de zâmbetul Marianei.