NAVETIȘTII

            Autobuzul a sosit nins ca un brad de Crăciun și poleit cu dantele de gheață pe la ferestrele mereu murdare. Atrași ca pilitura de fier către un magnet lacom de noi achiziții, navetiștii s-au orientat grăbiți către ușa din față a măgăoii. Și dintr-o dată, îndârjirea a devenit dramatică, o busculadă efervescentă, ca la rugby. Păreau că vor să intre toți în același timp, prin deschizătura îngustă, ceea ce era, desigur, imposibil.

-Nu mai împinge, măi, așa, că-mi rupi haina, ce mama naibii! Și nu te mai agita atâta, că tot acolo ajungi, disperatule, striga, plin de năduf, Crinel.

-Uf, stai odată! …  Stai, că nu se dă mălai! Crinelee, ține-mi și mie loc, omule! Hai, treci tu în față, că doar ai venit ultimul, se auzi și Nae ironic din tumultul în fierbere!

-Ce vrei, nea Gheorghe, că m-au luat pe sus!..

            Când sosea autobuzul, dimineața, pe la 4,15 – 4,20, navetiștii sosiți deja în stație, calmi și prietenoși până atunci, deveneau niște războinici gata să uite tot ce îi lega până mai atunci. Se îngrămădeau peste ușa mașinii încă în mișcare, se transformau într-un ghem uman mișcător, țepos ca un arici și cu neputință de controlat. Se înfierau, se împingeau gata să-și rupă hainele de pe ei, cu scrâșnete de dinți și cu frustrare aprigă, concurând haotic pentru un loc pe unul din scaunele copăite, jegoase.

            Se înlăturau unul pe altul, se cățărau pe ușa și așa șubredă, forțau avansarea de pe flancuri și reconstruiau ghemul uman în zvârcolire, presau intens, agățați ca într-un roi de albine ce-și caută cuib secunde îndelungi. Când se deschidea ușa, urma o prăvălire zgomotoasă, un tunet uman ca al unei furtuni de vară, un vacarm asurzitor, o descătușare ce alerga destrămându-se printre scaunele inconfortabile și murdare.

Odată așezați, răsuflau, zâmbeau reținut, se eliberau de presiunea înnebunitoare și de dezordinea la care participaseră cu toții ca la un bal mascat, respirând ușurați, și redeveneau apoi calmi, umani, comunicativi. Făclia aceea a luptei crâncene, egoiste, ardea intens pentru doar o clipă, după care se transforma într-o umbră ce trebuie uitată. Pentru că oamenii nu erau chiar răi, și n-o făceau din ranchiună, din răzbunare, numai că așa înțelegeau ei să se bată pentru un amărât de loc în autobuzul existenței lor.

Drumul până la Ploiești dura peste o oră și jumătate, iar un scaun îți oferea posibilitatea să mai ațipești puțin înainte de următoarea alergare, la fel de dură și de neplăcută.

– Ia spune, Crinele, ai găsit ceva?

– Pe roată, Nae, numai pe roată! Eram în față, dar m-a împins un disperat într-o parte.

– Cum, Crinele, doar pe  roată?…

– Ia strângeți-vă, băi, nițeluș, să încapă și Gherghe Nae. Că și el merge tot la cap de linie! Erau șase navetiști așezați pe roata aceea mare, roata de rezervă, iar acum, cu Nae, șapte. Eu rămăsesem în picioare, rezemat de geam, mereu uimit de forfota aceea de stup, de la o oră atât de matinală, nereușind să deprind sportul oamenilor mari, eu fiind pe atunci numai un adolescent timid, fără cine știe ce înțelegere a vieții.

Crinel era mai înalt, și putea, de cele mai multe ori, să-i prindă un loc și colegului său Gheorghe Nae. Cel care vedea ultimul scaun liber ocupându-se în fața lui, căuta în spate de tot, unde era așezată o roată de autobuz culcată, pe care încăpeau șapte-opt navetiști, și care, în ciuda competiției oarbe de la urcare, odată ajunși acolo, se rezemau unul de altul, ca să se poată odihni câtuși de puțin. Uitau de îmbrâncirea violentă, de ghionturile pe sub coaste, și o priveau acum cu detașare, ca pe un sport nevinovat al dimineții, ca pe o joacă între prieteni, despre care mai apoi vorbeau cu haz.

– Băi, dar l-ați făcut pilaf pe Nae. Cum e el așa, trei sferturi de om, nici nu mai sufla săracul, reluă Crinel tema.

– Și tot aici am ajuns, a dracului treabă, i-a răspuns Ninu Radu, unul din colegii de navetă mai obișnuiți cu mersul lucrurilor.

Toate bucuriile și tristețile unui sat mărginaș încap, la o adică, într-un autobuz cu burduf. Chiar și școala. Pentru că acolo se pun bazele adevăratelor bucurii sau ale necititelor tristeți ce ne însoțesc viața, de la copilărie până la senectute. Însă autobuzul era, cu precădere, ecoul trăirii veritabile a unui sat aproape necunoscut, care avea un  singur fir de legătură cu orașul sutelor sau miilor de locuri de muncă, acel autobuz de pe ruta Cărbunești-Ploiești.

            Praful ar putea povesti și el căderile sau alergările dacă ar avea memorie, așa cum și copacii ar găsi câte ceva de adăugat, până chiar și șanțurile, crâșma, biserica sau căminul cultural, cu sala lui de dans, ori paznicii de noapte cu întâlnirile pe care le observau. Dar vocea autobuzului matinal era unică.

 -Hai, gata cu gălăgia, tonul la somn de-acuma! Se auzi, deodată, vocea gravă a domnului Dumbravă, om în vârstă, navetist din alte vremuri și respectat de toată lumea în sat. Dă-i drumul, Ioane, că s-a cam umplut ceasul, se adresă el șoferului.

 -Gata, s-a umplut? Întrebă acesta răgușit.

Domnul Dumbravă părea un epitet al veacului trecut, nu alta. Pentru că în căciula lui împunseseră ecouri tulburi și ploi vinovate ale anilor teribili care au urmat marelui război. Avea pe față urmele rezistenței la viscolele acelor ani îndârjiți și vocea omului care văzuse atâtea, marcată de apăsarea timpului parcă, gravă ca a unui actor. Bunicii lui fuseseră printre meșteșugarii care au dat numele comunei. Fuseseră cărbunari, așadar, și se ocupaseră cu fabricarea cărbunilor din lemn de prun, pe care-l transportau apoi în căruțe pentru a-l vinde prin târgurile prahovene. Se zvonise despre domnul Dumbravă că avusese rude printre partizanii din pădurile Făgărașului prin anii 60 și ar fi încercat să plece cu ei, dar îl oprise mama sa, căsătorindu-l în grabă. Nimeni nu îndrăznise să-l întrebe ce motiv ar fi avut să plece alături de acei eroi ai rezistenței anticomuniste. Erau lucruri care se înțelegeau fără cuvinte.

Comuna Cărbunești se află la 45 de kilometri de orașul reședință de județ, Ploiești. Orașul acela mare era nu numai mândria noastră, dar oferea privilegiul de a munci între hotarele lui și era maximul spre care putea visa un țăran de la Cărbunești, un vis la îndemâna noastră. Însă trebuia să obții buletin de oraș, lucru greu de împlinit pentru cineva născut la sat. Cei mai mulți dintre muncitorii care lucrau la Ploiești și care locuiau acolo, obțineau o viză de flotant temporară, iar ceilalți, care aveau locul de muncă în marele oraș, dar continuau să locuiască la Cărbunești, plecau dimineața cu autobuzul de 4,30 și se întorceau seara, cu cel de 16,30 sau cu cel de 18,30.

Mersul anevoios al autobuzului îi trezea și adesea îi amorțea pe navetiștii obișnuiți, dar era puntea spre limanul care le asigura existența, traiul zilnic, și fără el nu se putea concepe rostul lor. Instalarea comunismului îi lăsase fără pământ, așa că nu aveau ce lucra. Fără livezi sau fânețe, fără vite și fără păduri, se agățaseră de speranța locrului la oraș. Viața pe care o cunoscuseră de la părinții lor dispăruse, așa cum dispărea poezia din orice vis atunci când urcai într-un asemenea autobuz, ca un tunel al durerii. Erau dependenți de serviciile puse la dispoziție de către firmele statului, întreprinderi numite pe atunci, în condițiile stabilite de economia centralizată de stat. Pentru cei care niciodată nu au avut nimic, actuala epocă era, de-a dreptul, o nesperată emancipare. Egalitatea în drepturi, cel puțin la nivel declarativ, le deschidea acum și lor uși, oferea copiilor de oameni săraci posibilitatea de a învăța. Iar asta însemna ceva. Însă pentru cei mulți, care fuseseră formați să trăiască din produsul pământului și al animalelor din ogradă, nu era decât o permanentă frustrare. Ceva ca o înjunghiere a libertății, pentru care trebuia să te bucuri, să aplauzi și să cânți ca un circar blestemat de ai săi.

Cu o noapte înainte ninsese destul de abundent, și autobuzul înainta cu prudență.

  -Băi, Radule, dar te-ai lăsat de tot pe mine, omule! Dă-te nițeluș mai încolo, izbucni Crinel, aproape expulzat de pe roată!

  – Adormisem…

  – Ce, mă, nu ești mulțumit cu autobuzul pe care ți l-a pus statul român la dispoziție, sări Liță Cărbunesu ironic. Cumpără-ți autobuz, atunci!

  – Ține-ți gura mă, că iar dispari ca măgaru-n ceață câteva zile, îi dădu replica Crinel.

 Liță, navetist și el se înețelege, fiu de foști mari proprietari, ajuns lăcătuș la Uzina 1 Mai din Ploiești, era un bărbat înalt, uscățiv și cu ochii adânciți în orbite, care părea mereu preocupat de ale sale și destul de misterios. Îl vedeai mergând cu capul plecat înspre pământ, de parcă purta cu el toate visele lumii înfometate. Nemulțumit de regimul comunist, Liță mai vorbea la un pahar despre bunicii săi și despre naționalizare, iar asta, până ce într-o zi a dispărut fără urmă o săptămână întreagă. S-a întors schimbat, mai taciturn, și mai singuratic. Nu mai intra prin restaurante, nici nu mai povestea cu băieții, nimic nu mai era la el ca înainte. Îi mai scăpa doar câte o glumă ușoară între prieteni, dar și asta destul de rar. „Păzitorii liniștii” îi aplicaseră un tratament eficient, ca sa-i piară cheful de-a beșteli comunismul, dau de a face pe deșteptul.

Satul începuse să-și ridice ușor umbrele care-l apăsau. Dealurile reflectau palide nuanțe verzi sau castanii, își răsfățau candoarea printre jucăușele raze roșietice și sorbeau parcă ecoul autobuzului ce zornăia obosit printre ele. Câte destine proteja sau distrugea începutul acela de zi, când închiși într-o carcasă de metal, alergam un ceas și jumătate către ceea ce noi numeam datorie? Care ar fi fost activitatea celor ce călătoreau azi, fără acest mijloc de transport care îi lega de oraș?

Din privirile mele alunecau, parcă, imaginile acelei copilării agitate, când pierduți printre văile de pe înălțimile satului, probam încercările vieții și conștientizam că existăm. Simțeam cum copacii uriași ne știau, ne cunoșteau, le auzeam murmurul la prima atingere, simțeam cum iarba, ciupercile, fragii sau fructele coapte ni se supuneau și așteptau atingerile noastre. Imaginile vieții de copil se pierdeau acum inutile, sub tropotul oamenilor mari, fără iluzii, fără vise, condamnați la uitare.

Șoferul stinsese luminile, iar unii începuseră deja să sforăie. Momentul acesta gălăgios când populația activă a unui sat pleca în grup spre locurile de muncă de la oraș, mă incita, îmi punea întrebări, îmi crea îndoieli. Eram parte din masa aceea de oameni care puneau în mișcare șantiere și fabrici întregi? Înspre ce alergam? De ce nu mă absorbeau cu tot atâta fervoare imaginile viitorului sperat, precum cele trăite deja? Adunați printr-un concurs de împrejurări în interiorul unei carcase metalice mobile, oameni din toate categoriile personalității umane, cu variatele lor nivele de igienă corporală, cu gălăgia, durerea și  obstinația lor, nu reușeau totuși să-mi transmită, mobilul sau miezul interior, scopul acelei forme de viață.

În frământarea oamenilor din pântecul autobuzului ce se deplasa sub ninsoarea liniștită de afară, m-am revăzut sub piatra aceea uriașă din vara lui 1977, anul cutremurului care a devastat Romania. Eu și vecinul Mili, plecați să căutăm fragi, trecuserăm deja de vârful dealului unde se întindea poiana Popeștilor. Mergeam încet, pentru că Mili îl luase și pe fratele său de doar trei ani cu noi să-i arate fragii copți, pădurea și poienile. Deodată a început să cadă o ploaie, ca în poveștile cu tărâmuri fermecate. Cerul devenise plumburiu, sfâșiat de fulgere care uneori păreau adevărate flăcări și în câteva clipe nu s-a mai putut vedea cărarea, nici înainte, nici înapoi.
-Mergem la peșteră! a strigat Mili hotărât.

Apoi am traversat în fugă grădina vecinului Gheorghiță Danil, la limita căreia  se deschidea o vale abruptă, aflată între două dealuri. Acolo, înainte ca grădina să se răstoarne în prăpastie, se găsea o piatră cam de patru metri lungime și doi lățime acoperită cu iarbă, iar sub ea se formase, în solul nisipos, un gol cam de opt zeci de centimetri înălțime și doi sau trei metri lungime.. Firește că noi, copiii, intram uneori în scobitura aceea, pentru a ne simți ca într-o peșteră și spre ea am alergat atunci ca să ne adăpostim de descătușarea furioasă a naturii.

Prin deschizătura peșterii observam, ca dintr-o lojă, spectacolul. Adăpostul nostru era ca baza unui triunghi isoscel așezat orizontal cu vârful în față. La un pas distanță se deschidea o adâncitură de câteva zeci de metri, cu doua laterale ce se apropiau în depărtare spre vârful triunghiului imaginat de închipuirea naturii. Pe latura stângă se ridica un pieptiș populat cu arbuști, iar pe dreapta se întindea peretele nisipos, cu vizuina unei vulpi, unde reușiserăm să urcăm cu alte ocazii. Noi priveam de undeva de sus, din mijloc, liniștiți acum sub pavăza aceea naturală.

Prin deschizătură, observam cum norul de granit biciuia cu fulgere valea care fumega învinsă. Cădeau pietricele de gheață și o pânză nesfârșită de apă se răsucea în pliuri vii îndoind copacii. Tunetele păreau că mișcă piatra, iar cerul negru lovea cu furie pământul, ca și cum ar fi fost sacul lui de box. De la înălțimea peșterii ascultam valea cum gemea strivită de potop. Aerul jilav, cu miros de iarbă și plop ud, ne umplea plămânii noștri tineri, în timp ce strângeam în palme solul, formând bulgări de nisip, într-o joacă inexplicabilă.

Furtuna aducea cu ea urletul supărat al pădurilor din apropiere, vântul se juca și ridica spre noi adevărate caiere de nori întunecați, răsuciri de ploaie gri, sfori lichide ce legau de cer un pământ plin de izvoare care se prăvăleau murdare în abis. Noi sorbeam cu ochii mari spectacolul. Dintr-odată părea că ne înălțăm printre sforile acelea mișcătoare de apă, cu nacela noastră de la fereastra căreia zeii antici ne făcuseră martori forței lor înspumate și niciunul nu îndrăznea să spargă vraja în care rareori se poate intra. Nicușor, fratele mai mic al lui Mili, aproape fără respirație, izbucni într-un de înțeles acces de îngrijorare:
-Mili, dacă se mai face iar ca atuncea și pică iarăși televizorul? Glasul lui de copil tensionat, conținea responsabilitate, dar și lupta oamenilor mari pentru căutarea unui răspuns liniștitor. Cu ochii săi mirați, alb la față și tremurând ușor, privea anxios înspre fratele său, ca înspre o salvare.
-Nu se face, asta e doar o ploaie. I-a răpuns Mili.
-Ce zice? Cum adică să se facă iar ca atuncea? Am întrebat eu mirat.
-Se referă la cutremur, mi-a explicat Mili temerea frățiorului său.

-Păi s-a gândit la televizor, și nu la piatra asta, de deasupra? M-am speriat eu, cu gândul la ce s-ar putea întâmpla în caz de cutremur. Nu am părăsit acea lojă inedită, decât după ce furtuna a fost înlocuită de un curcubeu cu plete mov, care acoperise triunghiul vizibilității noastre cu pacea unei alte lumi.

Rezemat de bara autobuzului, visam printre visele acelor călători obișnuiți cu dormitul pe scaun. Absorbeam clipe trăite demult, automat, cu o plăcere primară, așa cum își sorb milioanele de muncitori asiatici, ceaiul zilnic, la aceeași oră.

 – Băi, Nae, se adresă Crinel colegului său, spulberându-mi gândurile. Mi s-a acrit, zău, de atâta navetă. Mi-e scârbă, auzi? De la Ploiești mai luam un autobuz ca să ajungem la șantierul din Urlați, e prea mult… Am vorbit cu inginerul să ne mute și pe noi cu lucrul la Ploiești și i-am promis un curcan. Mereu departe, de ani de zile departe, ajungem acasă la opt jumate seară de seară, iar asta înseamnă în plină noapte pe timp de iarnă. Să-i mai mute și pe alții acolo, mama mă-sii de treabă. Poate așa e mai ușor, facem și mai multă producție, sosim și mai devreme acasă. Ce zici? Vine azi pe șantier la noi, să vedem, poate-poate facem ceva. Dar trebuie să ajungem la 8, sper să fim, naibii, și noi la timp. Dacă nu întârzie ăsta iar.

 – Ar fi bine, Crinele, că de la Ploiești și până la Urlați mai mâncăm o pâine.

În ziua aceea ninsese. Navetiștii călătoreau într-un autobuz articulat unguresc,  marca Ikarus, cu multe scaune, dar destul de fragil pentru drumurile pline de hârtoape ale satelor noastre. Ultima oprire pentru a lua muncitorii a făcut-o la Matița, iar staționarea s-a prelungit exasperant de mult.

            Oamenii se îmbulzeau, se împingeau energic unii în alții, strigau și se călcau in picioare, ca niște animale forțate să se urce într-o remorcă. Cei suiți deja se presau unul în altul, se strângeau cât puteau de mult, dar nu părea să mai fie loc și pentru cei de mai jos. La ușa din spate s-au unit trei bărbați, și-au dat mâinile și, agățați de lateralele ușii, au început să împingă la unison, ca un resort puternic, cu strigăte și cu icnete, doar-doar s-o reuși înaintarea dorită de toată lumea. Pâsla neagră a nopții se zbârlea de la atâta nenoroc.

  -Haide, băi! Haide, băi! Împingeeee! Înc-o dată, și-nc-o datăă!

            Păreau că joacă acel joc al copilăriei, numit, nu se știe de ce, „lapte gros”. Strigătele erau vioaie, fără patimă, și semănau cu chiotele de la nunți, ori cu cele de la jocul de popice din zilele de sărbătoare, de pe marginea șanțului. Dar nu, asta era realitatea altei vieți, clădite parcă din pietre reci și prost cioplite. Bărbații coborau de pe toate dealurile, ninse sau pline de noroaiele acelor coclauri, după cum era anotimpul, ca să poată urca în sigurul autobuz care-i ducea către locul de muncă. La orice absență pierdeau sporul de vechime, care însemna 10-15% din salariu, iar la două-trei absențe nemotivate puteau fi concediați. Totul depindea, în general, de relația pe care o aveau cu șeful direct. De multe ori navetiștii își păstrau umorul, dar câteodată îi ajungea oboseala, tristețea, și chiar boala.

            Reușiră, cu un efort sălbatic, să urce cu toții, până la urmă, pe ultima treaptă, iar ușa pufni închizându-se cu mare greutate. Ultimul rămas, rezemat de fălcile ușii, care încasa toată apăsarea celorlalți, era un tip mititel de statură, dar pe cât de mic, pe atât de guraliv. Căciula îi căzuse pe spate, ca urmare a chinului la care fusese supus, lăsând la vedere un păr rar, jumătate alb, jumătate blond, răvășit și transpirat. Nu era greu să-i înțelegi nervozitatea și frustrarea.

  -Mișcă, băi, nițel, că m-ai sufocat, strigă rotindu-și capul în stânga și-n dreapta, lipit de geamul înghețat al ușii. Urcă, măi, și tu, pe culmi mărețe ca toată lumea, că m-ai făcut pilaf, își amplifică el disperarea. Giganții naibii!

            Autobuzul stinse luminile și se urni mârâind,  ca un urs sătul și plictisit. Doar luminița beculețului de la ușă, ce stătea mereu activă, îi cădea pe față piticului iritat, astfel că noi, cei din spate, îl puteam vedea chinuindu-se sub presiunea grupului. Oamenii priveau absent. Era o rutină, viața e o luptă aprigă, nemiloasă uneori, iar naveta te fortifică. Cei de pe roată au trebuit să se ridice, sub presiunea mulțimii jumătate adormite. Autobuzul, cu greutatea la limita maximă, vira greoi și lent. Zăpada scârțâia sub roți.

            Mie îmi părea a fi o lume mutilată, un aer greu respirabil, trăind un șoc ce-ți îngropa fără milă copilăria, nelăsând măcar o rază de soare.

 -Unde mama dracului ai învățat, măi, șoferie, la CAP-ul din sat? Bagă, naibii, și tu, viteză mai mare, că ne prăpădim aici! Moare motorul sub tine, apasă bine pe surceaua aia, acolo, că m-apucă toate năbădăile, s-a auzit, strângând din dinți, piticul strivit în ușă.

 -Maica mă-sii de afurisenie, că n-avem, și noi unul mai sprințar… Cum să le zici ăstora șoferi?

 -Ăsta așa merge, Georgele, comentă un călător din fața lui, ceva mai calm.

 -Ai dracului, dar toți sunt căliți moale, dă-i încolo!

 -Hai, că azi te-am făcut piftie pe ușă. Nu cumva ți-a înghețat urechea?

 -Vine un vânt pe la picioare, de-mi tremură urechile ca la armăsar. Cine le mai simte?

 Autobuzul se pregătea să urce panta cea mai grea de pe traseul spre Ploiești.

 -Accelereaz-o, băi! Cum vrei mă să urci pe ghețușul ăsta, așa, ca melcul ăla șchiop de la poarta popii Ivan? N-ai și tu tot motor, nu e șí asta tot mașină, de te depășesc, naibii, toți cărăbușii?…

Georgel al nostru, mic, strivit și roșu ca un morcovel, striga isteric din răsputeri poate-poate și-o spăla supărarea, aruncând-o asupra altuia.

 -Care bombăni, acolo? Se auzi din față glasul răgușit al șoferului. Dă-te jos, dacă nu-ți place!

 -Auzi-l, bă, al dracului! M-ar da jos, auzi, nu vede că sunt mai mult pe jos!

            Autobuzul trecu de prima curbă, începu să patineze și se opri în plină pantă, iar după două mișcări bruște ce-au provocat frisoane călătorilor, începu a aluneca la vale necontrolat.

 -Uitați-vă la el, oameni buni! Ai, Doamne, Doamne! Dă-te jos și du-te la cartofi, că ar fi lumea mai câștigată, interveni Georgel, cu spaima întipărită pe chip.

Șoferul reuși, totuși, să coboare autobuzul până la loc mai neted, și încercă din nou urcarea, însă cu același rezultat. Georgel rânjea ca unul care a văzut moartea, cu degetele abia agățate de bară, și cu obrajii la un centimetru de geamul înghețat bocnă. Sfârâia ca pus pe jar, își scuipa în sân și susura:

 -Doamne apară și păzește! Cum, Doamne iartă-mă, de i-am bătut pe turci, pe nemți cu oameni ca ăsta, Doamne Iisuse?…

            Când autobuzul a oprit din nou patinând în pantă, șoferul a deschis ușile și ne-a poftit politicos, protocolar, să coborâm și să împingem cu toții, cu chef, fără chef, că altfel rămânem la Podeni.

 -Ptiu, drace, s-a mai auzit Georgel în timp ce toți s-au prăvălit deodată pe ușă, gata să-l strivească pe bietul călător blestemat de soartă.

După manevra de coborâre a autobuzului, șoferul a încercat a doua oară să urce pe șoseaua alunecoasă ca patinoarul. Când a sosit în dreptul nostru, grupul acela de oameni, unii mai treji, alții somnoroși ca niște soldați în gardă, au luat-o la fugă lipindu-se de autobuzul aflat în mișcare, cu urlete, ca la asaltul redutei Grivița, pe ambele părți, într-o mișcare de lipitoare abilă, și au început a împinge crâncen. Și chiar dacă autobuzul aluneca, lăsându-se cu toată greutatea spre stânga, destul de periculos, navetiștii, cu chiote ascuțite, de nuntași beți, insistau să nu-și abandoneze isprava, până când, în sfârșit, au izbutit să ducă măgăoaia motorizată pe coama dealului.

 -Să fiu al dracului dacă nu urc primul, se auzi glasul lui Georgel de la Matița.

            Pe coama dealului nins de la Podeni, epopeea urcatului în autobuz s-a repetat iarăși, însă ceva mai suav, mai puțin dramatic, pentru că mulți își lăsaseră gențile pe scaune.

Era ora cinci și jumătate dimineața. Oameni de prin toate văile Cărbuneștiului și ale Matiței, treziți devreme, prinși într-o vitală dependență de locul de muncă de la oraș, se războiau cu imposibilul. Ce îi determina sau ce era în spatele acestei energii vitale, eu nu prea înțelegeam. Cine putea cunoaște valoarea lor, identitatea lor adevărată, în momentele de tensiune maximă?  Singura realitate mai catifelată a îmbrâncelii pentru viață din autobuzul cu navetiști era energia lor molipsitoare. Autobuzul nu avea nimic din joaca săltată a copiilor din recreațiile de la școală, dintre orele de clasă. Dar nici poezia duminicilor alergate pe deal, la cireșe, la cules de ghiocei sau de fragi, ori zborul misterios cu vâlvătăi de pasiune. Nu avea nimic din fiorul inocenței adolescentine, când descopereai că toate colegele de clasă deveniseră, după ultima vacanță, niște ființe înflorite, niște frumuseți misterioase, ca icoanele calde, și nespus de atrăgătoare, năucindu-te. Autobuzul era o altă lume. Aici sufletele oamenilor păreau închise după gratiile nevoilor. Nu mai zburau libere. Erau prea aproape de prăpastia lipsurilor, prea biciuite de experiențe noduroase, prea strivite pentru vârstele lor, iar sufletele navetiștilor le schimonosea fața. Era o lume cioplită în piatră, în rutină obositoare și cenușie.

Parcă de sub scârțâitul roților de autobuz, se iveau persecutate mii de zori proaspete, țâșnind peste dealurile albe. Ziua aceea când pe pământul cald, sus pe o poiană înclinată la Zboiu, am încercat coborâtul rostogolit, ca tăvălugul, ziua aceea se spăla parcă pe mâini liniștită în fața mea. Eram eu, copilul de numai opt ani, eram eu, cel care încerca să se ridice cu senzația că soarele și pământul, cu mine cu tot, se prăvăleau într-un vârtej misterios peste satul amorțit.

Eram, de asemenea, tot eu, dar într-o altă zi, când încântat că pot conduce cu ajutorul unei sârme îndoite, un cerc de fier mare de roată de autobuz, i-am dat drumul să coboare singur panta drumului ce separa casa lui Mili de a mea. Erau o sută de metri de coborâre cu peste treizeci de grade înclinație, iar cercul de fier lovindu-se de pietre, a început a zornăi fioros, apoi a prins a sălta amenințător, și după câteva momente de dans sălbatic s-a împlântat în gardul vecinei noastre Marioara, semnând astfel declarația de război, unui război nedorit.

Apoi zilele celelalte le urmau în cor, agitând, mai cu seamă, momentele când jucam fotbal până la lăsarea serii, în timp ce surorile noastre ne animau cu strigăte până ieșeau și vecinii la garduri, să ne urmărească joaca îndrăcită. Dimineața în  care mama mi-a cumpărat primul hopa-mitică, o jucărioară ieftină și colorată, ziua în  care am gustat pentru prima dată coacăze și porumbe, dar, mai ales, ziua aceea când profesorul de matematică ne-a  povestit, într-una din orele libere, despre o expediție la Capul Horn.

A fost o zi în care m-am simțit bogat, m-am simțit altul, ca și cum aș fi pus mâna pe un mare câștig. Vocea acelui om deschidea imagini, creiona lumi noi, aducea în ochii noștri animale marine, pirați și marinari destoinici. Dar, înainte de toate, entuziasmul cu care exploratorul și-a căutat marinarii necesari, felul în care le-a dat încredere în propriile lor talente, în care a dat sens vieților dezordonate ale acelor oameni și cum i-a făcut capabili de fapte mari, cum i-a scos din anonimat, cum le-a așezat în palme instrumentele necesare ca să poată dovedi inițiativă și încredere în ei înșiși, acestea toate mi-au  pătruns în suflet, fiind pentru  mine ca o ancoră ce te agață transportându-te într-o lume mai altfel, mai luminoasă.

Îmi  crescuse aripi. Se putea, deci, ieși din valea crispată a neputinței. Era posibil să zdrobești gheața din tine însuți și să găsești ghiocei. Atunci am simțit că se poate, că și acei marinari fuseseră tot oameni ca noi. Îmi plăcea să cred și credeam, pentru că venea din vocea gravă a acelui profesor ce ne dădea încredere, speranță. Se numea Simionescu și l-am  iubit din ziua aceea. Pentru că visurile mele zburau dincolo de povestea lui, era ceva nou, nemaitrăit, nemaiauzit, dar posibil. Acea zi ne-a sporit puterea și ne-a deschis orizontul. În pauză toți eram navigatori curajoși, la cârma propriei noastre vieți. Acea zi motivatoare, coroană înflorită a zilelor de școală, împreună cu toate celelalte zile senine, le purtam înăuntru, le stropeam din când în când cu parfumul diafan al vieții, iar acum ele săreau parcă în ajutorul meu, loveau în  zgomotele din jur, care dovedeau o teamă mascată, însă cădeau neputincioase sub roțile unei mașini învechite, în acel început timpuriu de maturitate. Realitatea era mai rece decât visul, iar eu aveam doar șaisprezece ani.

            Intrat în vacarmul acestei vieți chiar la începutul adolescenței mele, mi se părea că am murit și am fost teleportat pe o planetă străină, întru-n deșert plin de cactuși țepoși, cu fețe străine locului meu, cu emoții străine, cu totul străin. Un vis total străin de mine.

-Nu ne mai lua, nici cucul de-aici, băi, băieți! A remarcat Crinel, după ce autobuzul a pornit din nou, smulgându-mă din amestecul gândurilor somnoroase.

 -Păi l-au depășit toți pe nătărăul ăsta!

 -E autobuz articulat, e mai greu decât alte mașini.

 -Dar tu n-ai văzut că nu urca nici gol? Dacă nu-l împingeam rămânea acolo, înnodat în mijlocul drumului, a replicat Georgel, ceva mai relaxat de data asta.

 -Oricum, nu mai ajungem noi la ora opt, la Urlați, Nae! La naiba întâlnirea mea cu inginerul, s-a dus pe Apa Sâmbetei…

Navetiștii și-au reluat drumul mai vioi, mai vorbăreți. Alergarea în jurul autobuzului îi înaripase, le demonstrase că nu vor putea fără autobuz, dar nici autobuzul fără ei. Îi așteptau fabricile din beton, fier și sticlă, chioșcurile înghețate din mahalale, dar, mai ales, șantierele. Acolo mergeau și Crinel cu Gheorghe, zugravi de meserie. Crinel era șeful de echipă, și toate blocurile din Urlați fuseseră vopsite și zugrăvite de echipa lor. Nu mai dormea nimeni, plutea un murmur de dialoguri întretăiate. Șoferul nici nu mai stinsese luminile. Cei mai mulți călătoreau în picioare, agățați de bare, legănați de alunecările autobuzului la micile urcușuri sau la curbe. Drumul era sticlos, după atâtea mașini care trecuseră mai înainte. Autobuzul articulat se balansa legănat de spate. Se mișca lent.

-Bai, Nae, dar bun rachiu a făcut Ninu Radu. Am fost aseară pe la el să-i trag o dungă. Că și-a văruit singur. M-a servit cu rachiu de prună vânătă din grădina lui. Ia spune, băi Radule cum e cu rachiul? Ce bună ar fi fost acum o litră!…

Radu a surâs discret, cu subînțeles.

-Ti-a plăcut? A făcut și Costel al lui Bruj rachiu, dar l-a pârât vecina, aia, știi tu care. Așa că a venit poliția și i-a confiscat cazanul.

-I-auzi, băi, săracul! O fi fost și din cupru…

-Da, era din ăla scump.

-Și pe tine cum de nu te-a prins?

-Nu m-a prins. Și știi de ce? Pentru că bea și polițistul.

-Hă, hă, hă, au prins a râde amândoi, punându-și mâinile la gură.

-Băi, dar numai la rachiu vă e gândul! Nu vedeți cum dă Dumnezeu cu biciul?… A sărit ca ars nea Ion, un veteran al șantierelor, mângâindu-și genunchii reumatici.

-Pe frigul ăsta ar fi bun, nea Ioane. Suntem și noi oameni. Și degerăm toată ziua, ca niște câini. Mata ce bei?

-Io, la patru scot din cuptor ceaiul de mentă, îl strecor, îi pun două-trei bucățele de zahăr și cu o cană-două mă încălzesc.

-Hă, hă, hă! A izbucnit în râs întreg corul de oameni.

-Ce râzi, bă, omule? Doar nu vrei să-mi pocesc mintea de dimineață cu rachiu, ca voi…

-I-auziți, fraților, la nea Ion, să bem ceai dimineața, ca sa nu dea Dumnezeu cu biciul!

-Hi, hi, hi, ho, ho! S-a auzit din nou valul de râsete.

-Ceaiul e pentru muieri, nea Ioane! La noi, dacă nu e tărie, îngheață sângele în vine! Io-te colea! Radu a desfăcut geanta și a scos o sticlă de jumătate cu rachiu.

-Păi voi nu sunteți întregi la minte nici când semnați condica! a replicat Ion, un om solid cât un munte și respectat de toată lumea din sat.

-Băi, nea Ioane, cu un păhărel nu-ți bei mințile, a zis Radu, încântat de isprava lui!

-Mai bea lumea și de viață amară, nea Ioane, a intervenit Crinel, cu colțurile gurii lăsate a dezgust.

-Viața e la fel de grea pentru toți, a încheiat Ion vorba.

Crinel era un ins înalt, bine făcut și avea chip de om sigur pe sine, pasul viguros, apăsat și își mișca brațele într-un fel anume, amplu, ca și când ar fi gesticulat. Era curajos, scurt la vorbă, dar respectuos. S-a încruntat și a zis:

 -Stai să vezi, măi, nene! Ia spune dumneata, țață Marie, unde te duci la ora asta?

 -La spital, maică, s-a auzit o bătrânică cu barba în basma, așezată în fața lui nea Ion.

 -Dar de ce, care-i treaba?

 -O operează pe Lizuța, fiică-mea Că are cancer la burtă. Dar-ar Dumnezeu să se ducă boala asta pe pustii, cu cine a adus-o. Și-a șters apoi ochii înlăcrimați cu colțul basmalei.

 -Și ce-ai în sacoșă? A descusut-o Crinel.

 -O damigeană de rachiu, pentru doctor. Io n-am ce să-i dau altceva, i-or da alții mai avuți ca mine, a încheiat femeia înghițind în sec.

 -Vezi, bre? Ia spune tu, Georgele, că acum ți-ai tras sufletul, ai scăpat din cleștele ușii, ia spune, tu unde mergi? A continuat Crinel interogatoriul, de data aceasta cu ochii pe un alt interlocutor.

-Țțsss, țss, ușor cu ea! A strigat deodată Odel Mexicanu, un tip scundac, destul de simpatic și mai mereu beat. De obicei scotea un sunet odată cu frânele pe care le punea soferul, un sunet aproape de cel original. Știam că există printre noi Mexicanu după aceste sunete cu care reușea astfel să atragă atenția celorlalți, dar și să potolească violența propriilor frustrări, ca să obțină mai apoi, drept recompensă, o țigară de la vreun vecin de călătorie.

-Țssss,! Ocolește gropile! Țțss, țss, țâssss, și-a dat toată silința să pară autentic omul, parcă trezit din somn. Mexicanu era o persoană fără pretenții, care crescuse mai mult singur. Îl formaseră șantierele și căminele de nefamiliști. Supranumele de Mexicanu și-l pusese singur, după ce văzuse câteva filme cu pistolari din acea țară îndepărtată. Mic de statură, alcoolic și fumător înrăit, Mexicanu încerca să fie clovnul navetiștilor, fără a-i reuși însă prea bine de fiecare dată. Avea o fiică la care ținea ca la o icoană.

-Ce-ai pățit, Mexicane? S-a oprit Crinel surprins.

-Io sunt la banda transportoare, Crinele, la lopată, daca vrei să știi…

-Pune frâna și taci! I-a scurtat-o Crinel.

-Ia zi, Georgele, tu, că tot suduiai s-ajungi mai repede, tu unde te duci?

-La muncă, Crinele, unde dracului să mă duc, că doar n-are tata defilare la ora asta! Ptiu, Dumnezeu să-l ierte!

 -Și ce faci acolo, de fapt?

 -La demolări muncesc. Spargem betoane, dărâmăm ziduri, case vechi. Noi, cu tractoarele și cu picamărele la un loc. Cărăm cu roaba, apoi curățăm cu lopata, asta facem. Se știa că fusese copil orfan, crescut de o bunică, așa că era obișnuit cu greul.

 -Și-acum, când  ajungi, iei molozul din zăpadă?

 -Păi da, cum, Doamne iartă-mă, să fac? Avem normă, altfel pierdem sporul!

Fața lui Crinel, destul de senină de obicei, exprima acum o ușoară preocupare, amestecată cu un dezgust amar ca fierea. Își întreba colegii de drum, parcă întrebându-se pe sine. Părea că vrea să afle dacă ce face el și ceilalți are vreun rost, dacă drumul ăsta duce undeva, dacă umbra aceea de fericire măruntă era tot ce avea să obțină sau dacă s-ar putea și altfel. Crinel apucase foametea din ’47, el împreună cu colegul său Gică Nae, dar și cu alți vecini sau consăteni, și n-ar fi putut uita vreodată acele vremuri. Rămăseseră de multe ori în fața unei mese goale. Înfruntaseră și iarna aceea crâncenă din 54, atunci când a plecat să adune lemne de sub zăpada cât gardul, împreună cu vecinii lui, pe o vreme când nimeni nu avea curajul nici măcar să înjuge boii la căruță. De aceea, traiul de acum, dincolo de duritatea lui, era totuși o formă stabilă de viață, le asigura un confort nevisat. Doar că agitația și gălăgia îl oboseau. Strigătele fără rost, rânjetul oamenilor goi pe dinăuntru, îi ștergeau de pe față expresia de nepăsare luminoasă afișată alteori.

            Navetiștii vorbeau tare, și glumeau, de multe ori forțat, dar ironia asta nu tocmai dulce le scrijelea sufletele. De mult nu mai căutau o ieșire, de mult nu mai visau. Își duceau cu încrâncenare soarta, și orice abatere de la ea, li se părea o adevărată și nedreaptă trădare față de familiile lor.

 -Ia zi și tu, nene Tache! a venit îndemnul. Tache, un navetist aproape de pensionare, fusese buldozerist pe șantiere, ani mulți, prin toată țara. Purta o căciulă de astrahan, cojoc de miel și avea fața palidă precum pielea puilor din magazinele alimentare ale acelor timpuri. Curând după aceea l-a devorat o ciroză, nemaiapucând, săracul de el, pensia.

 -Ce să zic, Crinele? Că trebuie să mă sui într-un tractor fără cabină, că dau la manivelă de mă găsește bâțâiala, că nu ne dau spirt, nimic, ca să pornim și noi mai ușor iarna. Că tremur în tractor pe gerul ăsta, ca o babă la morgă, toată ziua.

 -Taci, maică, iartă-ne Doamne și Sfinte Iisuse! A sărit cât colo țața Maria speriată. Taci cu morga aia!

 -Iartă-mă, Marie! Bunul Dumnezeu să-ți miluiască fata!

 -Și tu ce faci, Radule, acum, când ajungi?, a continuat superior Crinel șirul întrebărilor.

 -Cofraje, Crinele, cofraje. Sus la etaj. Și șuieră gerul pe-acolo, de zici că-ți taie nasul!

-Vezi măi, nea Ioane? Își mai îneacă omul necazul, așa-i mai vine chef de treabă, că altfel îți vine să fugi. Doamne iartă-mă, vorba femeii ăsteia, săraca! Apăi, unde să și fugi, că pățești ca Liță, ia uită-te la fața lui, zici că l-a lovit trenul pe linie! Ia scoate nasul, băi, Liță, să vadă și nea Ion cum arată fericirea! Dac-ar bea și el un păhărel, ia să vezi cum și-ar mai reveni!

-Un păhărel de ceai? a întrebat ironic Liță.

-Ha, ha, ha, a început din nou grupul a râde.

-Măi, Crinele, a început nea Ion, io lucrez la cota zero, dacă știi ce e aia. Tot programul meu de lucru se desfășoară acolo, în groapa pentru subsol. Băgăm buldozerul, se sapă șanțul, apoi așezăm panouri de fier și turnăm beton în ele. Când plouă, se umplu toate șanțurile cu apă. Io ies din groapă doar de două ori pe zi. Acuma, că a nins, când ajungem, o să rânim zăpadă, asta facem. Numai fierar-betonist la cota zero să nu fii pe vremea asta câinoasă!

-Ptiu, drace! Să mă și sperii, ptiu, să nu-ți fie de deochi! Doamne iartă-mă, tu erai lângă mine, urâtanie? A sărit deodată Gigi Tameș, un bărbat tânăr, format și el tot prin șantiere și prin cămine muncitorești de nefamiliști. Ce faci, băi, făt-frumos, în coasta mea erai?

-Ce-ai pățit, Gigele ?, a prins curaj Georgel, cu fața încă roșie și cu părul răvășit.  Ai văzut unul mai urât ca tine?

-Zice de mine, bre, nea Georgele, a răspuns un băiat brunet și năltuț, cu capul răsucit ca turlele mănăstirii Curtea de Argeș, cu mustață și cu buze cărnoase, deasupra cărora trona un nas mare și coroiat ca de corb. Era din Matița. Zice de mine, dar io știu că sunt urât! Așa sunt io, asta e! Nu toți ne naștem frumoși. Sunt urât și pace!

-Băi, să mor io dacă tu nu sperii lumea!

-Gigele, lasă omu-n pace! De la mă-sa-mare i se trage toată frumusețea asta. Toți îi ziceau Cloanța lui Panduru. Păi ce, nu e și el tot om? Mai așa, dar tot om!…

-Nea Crinele, răspunse Marcel (Urâtania), păi mamaia e frumoasă bre! Uită-te bine la mine, ce Dumnezeu! Sunt urât rău! Dar nu, că diseară mă duc acasă și-i zic mamei: Mamă, ia de colea o sută de lei și spune-mi cu cine semăn! Nu da din colț în colț, că nu mai scapi! Așa-i  zic! Că nu știu nici până la vârsta asta cine e tata!

-Ia, măi, Marcele, de-aici o gură dă rachiu și las-o-ncolo de oglindă cu cine-a inventat-o!

Crinel i-a întins sticla de la Radu.

-Ia să gust, nea Radule, țuica dumitale de prună vânătă!

-Vezi, măi nea Ioane, Marcel bea de năduf, că nu știe cu ce ăla urât l-a făcut mă-sa!

-Așa e, Crinele! I-a răspuns Ion plictisit. Acestuia i se crispase fața, că nu se așteptase la atâta jelanie din partea lui Crinel. Rareori intra în discuții de felul acesta, erau colegi, și știa bine ce înseamnă greul.

Și dacă putem păstra chiar dincolo de moarte o speranță a vieții pentru că cineva, de undeva are putere să ne învie, de ce acest cineva nu ne face viața mai ușoară acum? Cine câștigă din chinuiala asta inutilă pentru un amărât de bob de grâu, sau pentru o bucată de pâine? Ce rost au războaiele, ce rost are armata, tribunalul, dacă cineva infinit mai puternic ne poate repara și crea din nou? De ce nu ne repară bolile, psihozele, obsesiile, răutățile din noi, apoi frigul, dezastrele, și uite așa să trăim în pace și fericiți? Ce așteaptă? Pentru libertate ne lasă abandonați în fața capriciilor vieții? Ce să facem cu libertatea? Să fabricăm rachiu? Oricum ne-o furăm unii altora așa încât am uitat până și sensul acelei libertăți, o vorbă goală până la urmă. De ce nu ne vindecă, în ciuda noastră? Respirăm și noi odată ușurați, și gata cu ura, cu fricile, cu crimele, gata cu autoritatea unuia asupra altuia! Toți n-am avea decât respect și dragoste… Asta îi trecu lui Ion prin minte așa ca un potop de întrebări incomode, grele. Dar el nu căuta un răspuns. S-a scuturat repede, a zâmbit din coltul gurii de o așa naivitate și apoi a ridicat privirea spre geamul unde se lumina orizontul. A privit o clipă fețele dăltuite cu amărăciune din jurul său și a oftat. Nea Ion își asuma rolul ca un copil ce aleargă în urma trăsurii tatălui său, fără să știe de ce, până când, până unde.

-Lasă, bre, că dacă ajungi dumneata în cer, continuă Crinel conversația, îmi zvârli și mie, de-acolo, mămăligă cu praștia! Nu mă lași, știu, că doar am împins autobuzul atâtea ierni toți pe-aici, fir-ar ea să fie de coastă afurisită! Cine-o fi bătut țărușul pe coclaurile astea, măi, Nae ?, s-a întors Crinel iarăși spre colegul de lucru, cu mereu repetata lui întrebare existențială.

-Ia zi, cum se mai plătește la zugravi, l-a întrebat Ion, încercând să îngroape tema cu rachiul băut de dimineață.

-Prost, măi, nene, prost de tot! Muncă multă pe bani puțini, a izbucnit Crinel cu năduf. Cred că iarna e mai bine strungar în uzină decât ca la noi, morfoliți și înghețați prin șantiere.

            Deodată s-a pornit o muzică, iar discuțiile au încetat. Un acordeonist pe care nu-l vedeam prea des făcând naveta, și care nu știu cum a reușit să găsească spațiu cam pe la jumătatea autobuzului, a întins un acordeon, și a început a cânta vioi, invitând la tăcere: „…te găsesc printre morminte-e-e, tu să vii la cimitir, să-mi sădești un trandafi-ir! Doar cu tine, doar cu ti-i-ne-e, eu, mândruțo, mă simt bine! Fără tine fără ti-i-ne-e, nu mă simt, mâdruțo, bine!…”

Autobuzul se apropia de Boldești-Scăieni, o comună oarecare, iar navetiștii trecuseră, ca la un semn, fiecare la gândurile lui. Se legănau, agățați de câte-o bară, aproape amorțiți, în timp ce muzica le zgâria strident urechile ascunse în căciuli. Nimeni nu îndrăznea să-i ceară acordeonistului să se oprească din cântat. Era ca un al doilea pahar de rachiu. Oamenii foloseau orice, numai să poată fugi de realitatea în care trăiau. Omul cânta neobosit un fel de muzică bănățeană, tragi-comică, iar cum era mai necunoscută pe la noi, nimeni nu-l acompania. Se auzeau doar vocea lui și instrumentul, printre zumzetele în cascadă ale motorului. Cântărețul ambulant ne ținea pe aripile unei emoții călduțe, ce reușea să adoarmă orice preocupare cotidiană. Dacă realitatea vieții lor era urâtă la față, bărbații puternici vorbeau despre orice altceva, numai despre viața lor nu vorbeau. Iar sticla de rachiu, dată din mână-n mână, devenea anestezicul perfect.

            Muzica s-a oprit la intrarea în Ploiești, oamenii au început să mai coboare prin stații, iar eu priveam fețele acelea ridate, care ba se încruntau grotesc, ba râdeau, în timp ce ei se aplecau unul spre altul, ciuleau urechile, băteau din picioare ca să și le dezghețe, iar de multe ori, de cele mai multe ori, vorbeau cu ei înșiși, mișcând mărunt din buze. Nu știu ce-și spuneau în mintea lor, îi vedeai posomorându-se ori, dacă adormeau cu mâna pe speteaza din față, săreau trezindu-se câteodată cu vreun țipăt ciudat, ca de sperietură. Autobuzul mergea lent, pufăind asemenea unui om obosit. Așa a traversat ultimele străzi către finalul traseului. Aici aveau să-l găsească peste 12 ore, pentru întoarcerea în sat.

            Mă aflam la marginea unei existențe decupate dintr-o revistă ieftină, cu povești de groază. Eu nu-mi imaginasem așa dantelăria vieții. Mă simțeam un figurant dintr-un film comercial, de-a dreptul slab, pentru care nimeni nu plătește să-l vadă, dar unde se părea că voi rămâne pentru totdeauna închis. Zâmbetele călătorilor îmi prisoseau. Dialogurile lor sterile și împinse afară de frustrări neînțelese, îmi aminteau de oamenii din subterana lui Dostoievski.

            Crinel și Gheorghe, cu picioarele înțepenite de frig, au coborât la autogara din nord, odată cu ultimii călători. Deodată au rupt-o la fugă cu toții, înspre chioșcurile de pâine. Asta era a doua luptă, pentru că nu era ușor sa prinzi o franzelă. Veneau sute de navetiști, din toate satele, cu zeci de autobuze. Mai bine sau mai prost îmbrăcați, veseli sau inhibați, mai curajoși, mai gălăgioși sau mai posaci, se revărsau ca o mare de oameni spre centrul orașului. Apoi se așezau la cozi sau mergeau la stațiile de autobuz, pentru transportul prin oraș, fiecare către locul său de muncă. Mișcarea trepidantă a municipiului îi absorbea, precum fulgii de zăpadă ce aleargă bătuți de vânt, dar care se liniștesc odată ajunși la sol.

Cine lucra în Ploiești, mai avea, totuși, timp să poată aștepta la rând ca să prindă un pachet de unt sau de halva. La ora opt nu se mai găsea nimic. Dar cei de la țară aveau prin ogradă păsări și animale, astfel că dacă nu puneau mâna pe mărfurile de la oraș nu era chiar o mare dramă. Ba chiar, mulți dintre ei refuzau să se mute la bloc, acolo unde munceau, tocmai din acest întemeiat motiv. Însă alimentele de bază, în mare parte lipseau. Cu puțină șuncă și niște rachiu bărbații de pe șantier își înveseleau orele de la masa de prânz. Naveta îi obosea pe bieții țărani, acum muncitori la oraș, dar preferau libertatea și bucuria oferite de o curticică unde se puteau crește câteva păsări, unde puteau pune două-trei răzoare de ceapă sau usturoi, unde  se simțeau ca fiind ai locului. În plus, apartamentele care se puteau solicita de la stat erau, pentru cei mai mulți, doar cu chirie și nu se obțineau deloc ușor. Fericirea omului, cât și visul de a avea ceva, de a fi proprietar pe ceva, erau nespus de limitate.

 -Azi nu stăm la pâine, nu e timp, Nae, a zis Crinel!

 -Și ce mâncăm, Crinele?

 -Vedem acolo! Hai, că poate avem noroc s-ajungem, că mai are dreptate și piticul ăla când îl înjură pe șofer…

 -Ia zi, nu ți-e poftă de un baton cu cacao?

 -Dă-l încolo de baton, acum mă interesează să-l prind pe inginer.

            Cei doi trebuiau să meargă aproape doi kilometri pe jos, până în partea estică a orașului, pe unde treceau autobuzele spre Urlați. Mai aveau încă o oră de navetă. Aceasta era a treia alergare. Autobuzul de Lapoș trecea cu zece minute mai devreme decât cel de Urlați, și-i putea duce, și acesta, până în același loc. Dar de cele mai multe ori erau nevoiți să alerge pentru a-l prinde.

            Crinel mergea cu pas întins, iar Nae, mai mic de statură, rămânea tot timpul în urmă.

 -Te grăbești, Crinele?  Vrei să prinzi Lapoșul? Vrei să prinzi Lăpoșelul mă?

 -Hai, băi, Nae, tu ai chef de glumă?

Gheorghe Nae s-a grăbit dintr-o dată crispându-și fața ca împins de o idee măreață, s-a postat în spatele lui Crinel, și după ce și-a potrivit ritmul cu al lui, l-a călcat intenționat pe călcâiul ghetei, în astfel încât Crinel a pășit mai departe cu piciorul gol pe asfaltul ud, iar gheata i-a rămas în urmă.

 -Băi, Nae, dar ți-am spus să nu mai faci așa! Dă-o-n mă-sa de treabă! Las că ți-o fac și io ție odată!

            Și Crinel, frecându-și căciula pe creștetul capului, supărat, a privit agitat și a început să gesticuleze a lehamite, de parcă ar fi dorit să apuce un lucru din aer și să-l trântească de pământ.

-Treci în fața mea mai repede, Nae, i-a zis scurt!

-Nu! A răspuns Gheorghe, râzând cu mâna la gură. Nu trec!

Era un joc, o glumă nevinovată, pe care și-o făceau unul altuia.

-Atunci, lasă-mă-n pace odată, că sunt grăbit!

-Nu, Crinele! Fără tine, fără tine nu mă simt, Crinele, bine! Doar cu tine, doar cu tine…

-Taci, băi, Nae, parc-ai fi copil! De zici că nici nu ți-ar pasă dacă vine inginerul ăla. Gherghe Nae fusese vecinul lui de mic, îl dusese de mână pe coastele din spatele caselor lor, trăiseră împreună foametea din ani patruzeci și șapte, iar viața îi legase așa cum se leagă pansamentul de rană în urma unei lovituri. Îi priveam cum se ciondănesc, ca doi boboci de gâscă abia ieșiți din ou, pentru prima omidă ce le iese în cale.

            Cei doi n-au prins cursa spre Lapoș, iar în autobuzul de Urlați, destul de aglomerat, au stat încă o dată în picioare, fără muzică, fără  alcool, pierduți printre fețe necunoscute. Șantierul înzăpezit i-a întâmpinat din privirile bănuitoare ale celor sosiți mai devreme.

-Ce facem, șefule, prima oară?, s-au grăbit coechipierii către Crinel.

De multe ori ascultau dialoguri crispate.

-Băi, care face la humă azi?

-Io am făcut ieri, șefu’!

-Șogore, du-te și pisează humă?

-Hai că mă duc, șefu’, dar pe Gică Nae niciodată nu-l trimiți la humă! Vezi, de-aia n-are ursul coadă!

-Hai, băi, dați-i bătaie, dă-o-n  mă-sa dă treabă!

-Păi, nu-i așa, sefu’?

-Dă-i bătaie și taci mă!

            Nu-l deranjau dialogurile băieților, era ceva normal. Plecau în pauza de masă cu toții, cumpărau câte-o gogoașă caldă, și asta mai mult pentru a o vedea pe fata care făcea gogoși, frumoasă ca o curtezană. Mai glumeau cu ea, o mai priveau pe furiș, ar fi și atins-o dacă le-ar fi îngăduit, și apoi treceau la bârfă, avându-l ca subiect pe maistrul șantierului, și așa uitau de toate.

-Zice că stă cu o șchioapă, băi, cu o slută!

-El arată încă destul de bine, l-o fi îmbrobodit aia cu fusta?

-Hă, hă, hă! Păi cum naiba altfel?

-Hai, băieți, la treabă! Și șeful devenea dintr-o dată al naibii de serios și de autoritar.

Crinel și Nae au început văruitul cu pompa. Vântul sufla fulgi de zăpadă prin ferestrele încă fără geamuri, iar varul cristaliza flori de gheață pe pereții din beton și le pălmuia gândurile rătăcite. Cei doi lucrau tăcuți, fără chef, suflând în mâini din când în când, sau fredonând un crâmpei de melodie auzită pe la vreo nuntă.

-Băi, Crinele ce-a zis inginerul, până la urmă?

-Ce să zică, Nae? Că unde eram la ora opt, că e cam greu cu mutatul, că sunt alții cu vechime pe-acolo. Zice că mai vorbim la primăvară. Nu știu ce să spun… Cred că-i dau alții mai mult și n-are el nevoie de curcanul meu… Dar mie mi s-a luat de-atâta drum bătut! Îmi caut de lucru mai aproape de casă, că asta nu e viață…

-Crinele, dacă pleci tu, se-alege praful de echipa asta! Fuseseră apreciați în ultimii ani, astfel că le înmugurise în suflet mândria, iar asta îi făcea să nu se mai creadă a fi de la marginea societății, ca mai înainte.

-Șefule, hai la un ceai cald, a strigat deodată Gică, poreclit Șeptaru, un tip energic și mereu pus pe glume, dar harnic, fruntaș la lucru. Se opreau uneori să bea ceva cald pe timp de iarnă. Vara, șantierul era ca un angrenaj cu motoarele turate la maximum, dar iarna, parcă cineva agăța plumb de orice braț, de orice privire, de orice gest. Producția lenevea, salariile coborau, tristețea așeza acorduri grave peste ei și naveta zilnică devenea un chin.

            Gheorghe Nan tocmai își căsătorise fata cu o vară înainte. Aceasta locuia cu soțul ei la Câmpina, un orășel de la poalele Carpaților, acolo unde lucrau amândoi. Gheorghe era mulțumit că fata avea serviciu și propria casă, și încă la șosea cu asfalt, deși locuia cu chirie. Iar el, Gheorghe, putuse să-i mobileze camera, cu toate că se îndatorase pentru asta pe câțiva ani, doar ca să aibă copiii unde dormi bine.

 Seara se relua bătălia pentru locuri în autobuz. Unii dintre navetiști îl așteptau pe cel ce venea de la Ploiești spre Cărbunești, la intrarea în autogara de nord, iar când acesta sosea, alergau odată cu el, pentru ca astfel, la oprire, să poată câștiga o poziție cât mai în față la coada care se forma. Gheorghe, care cu o seară înainte lipsise, acum la întoarcerea acasă, când a zărit autobuzul, a pornit să alerge eroic, cu pașii lui mărunți, de om de-un metru și jumătate, urmat de șirurile de navetiști care i se asociau în mare grabă.

-Dă-te, băi, țigane, la o parte!…

-Hai, băi, odată, dă drumul la ușă, ți-ar mă-ta a… Se auzeau dialogurile țăranilor ce împingeau crâncen din spate.

-Gică, ține-mi și mie un loc, măi! l-a strigat Crinel, văzându-l lipit de ușă.

Clișeul revenea, bucuriile erau, de fapt, țâșniri de vifor aprig, anii se îmbulzeau printre uși întredeschise, iar oamenii își toceau încălțările, hainele ieftine și sufletele, iar asta doar ca să poată repeta același ciclu. Viața era o punte balansată de vântul istoriei, pe care niște anonimi se agitau, împletecindu-se aproape orbi, învățând sau uitând numele locurilor și lucrurilor văzute pe unde treceau. Gheorghe s-a repezit în autobuz, încordat și cu ochii mari, și-a aruncat geanta pe un scaun, iar apoi s-a așezat repede pe locul de la margine.

-Dă-te, mă, încolo, i-a strigat un călător grăbit să se așeze!

-E locul lui Crinel, nu mă dau, a strigat Gheorghe speriat. Uite-l că vine! Hai, Crinele! Și imediat, grăbit și protector, s-a aplecat să acopere locul cu propriul trup, ca la război, când trebuia apărat praful de pușcă de furtună, în caz că insistentul navetist ar fi forțat intrarea.

-Stai tu pe două scaune, „trei sferturi”, sau cum te-o chema! A dracului treabă! Strigă navetistul necunoscut depărtându-se.

-Gică, mulțumesc, măi! I-a zis Crinel, hai că stau io la margine, dă-te tu la fereastră!

Gheorghe a zâmbit ușor, s-a mutat, și a pus coatele pe scaunul din față, după care a început să și sforăie.

 -Băi, Gheorghe!

-Hîî, a mârâit el cu gura căscată de somn. Ce, mă, am și ajuns?

-Nuuu, mai e destul.

-Atunci de ce mă scoli? Sunt obosit, lasă-mă!

-Unde-ai fost, băi, Nae, aseară, că nu te-am văzut la autobuz. Ai asfințit după colț la Flacăra și ai dispărut ca măgaru-n ceață, fără să spui nimic.

-De ce nu mă lași, mă, să dorm acum? Am fost la fată, la Câmpina.

-Cum e, mă?

-Cine, mă?

-Fiică-ta, cum e fiică-ta cu olteanul ăla?

-Bine, cum să fie…

-Am auzit că oltenii sunt cicălitori și băgăcioși rău.

-Ăă, hmm! Asta e, Crinele.

-Zi, bă!

-Ce să zic, mă?

-Cum e olteanul ăla?

-Cam cicălitor, deh.

-Ti-am spus, băi, Gică, te-ai împrumutat până-n dinți, și i-ai dat olteanului pat și mobilă să aibă pe ce dormi, i-ai dat olteanului femeie să … așa-ncolo, olteanul, și-acu, bagă navetă, Gheorghe, să plătești datoriile!

-Ce să fac, Crinele? Asta e viața!

-Câți ani are, bă?

-Cine?

-Fiică-ta.

-Șaptișpe.

-Și ce, mă, ți-era frică să nu rămână nemăritată? Oltean ți-a trebuit! Barem dac-avea casă! Băi, Gică, ce mama ciorii ai făcut mă? Dă-o-n mama mă-sii dă treabă! Ai dat copilul unui oltean cicălitor.

-Hăă-crr, ce vrei Crinele, aia e!

            La coborârea din autobuz, spre deosebire de ziua anterioară, acum ploua. Navetiștii din Cărbunești, mai taciturni la sosire decât la ducere, s-au împrăștiat, fiecare pe drumul spre casa lui, cu ceva cumpărături în servietă. Unii se opreau mai întâi la bufetul satului pentru un pahar, în timp ce alții se grăbeau să mai trebăluiască prin gospodării. Drumurile nu erau luminate și doar vara soseau acasă înainte de a se înnopta. Oamenii se pierdeau în întuneric, așa cum se pierdeau de multe ori printre fleacuri și vorbe spuse din plictiseală sau complezență. La sosire copii le săreau în brațe, dacă nu îi găseau adormiți. Puține case din comună erau așezate la loc drept pe lângă șoseaua principală, cele mai multe fuseseră construite pe drumuri neprietenoase ce, urcau șerpuit peste dealuri. Grădinile de lângă case, cele mai multe erau în plan înclinat, și de aceea ploile abundente le stricau, măturând munca bieților oameni. Cei mai mulți dintre pomii fructiferi cultivați erau prunii, pe dealurile din jur aflându-se livezi întinse, nu totdeauna bine îngrijite. Prunele se recoltau toamna în mod organizat, în baza unui plan pus la cale de reprezentanții CAP-ului. O parte din recoltă se ambala în  recipiente metalice și se trimitea la fabricile de stat, iar o parte devenea țuică, făcută sub control strict, la CAP-ul comunal. Chiar și elevii din clasele de la a cincea și până la a opta, la început de an școlar, mergeau pentru vreme de două săptămâni, la culesul acestor fructe. Și astăzi mi se amestecă în priviri, imaginea acelor copii de zece-doisprezece ani, care se împrăștiau pe sub prunii proaspăt scuturați de cei mai mari, fiecare cu găleata lui, ca să culeagă fructele căzute.

Într-una din acele zile, la întoarcerea din livadă, murdari de suc prune pe mâini, mă întorceam alături de Mili și de Ariana, cea mai respectată colegă din clasă. Vorbeam, așa cum o fac elevii, despre școală, despre materiile pe care o să le avem în anul acela, despre cărțile noi, atunci când ne-a ajuns din urmă Marius, un coleg cu un an mai mic. Mulți îi spuneau, o ironie copilărească, „Americanul”. El era întotdeauna ținta disprețului, al glumelor proaste și loviturilor pe la spate. Oamenii devin, de cele mai multe ori, reticenți, și e firesc, retrăgându-se ca aricii în fața lucrurilor neobișnuite. Chiar și în fața frumosului evident.

-Măi Marius, l-am oprit eu, stai puțin și cu noi! Ce tot are lumea cu tine, de ce-ți spun „Americanul”?

Eram intrigat de felul în care era tratat, și nu pricepeam de ce a fi american era ceva de râs, de batjocură. Că doar nu era vorbă de politică aici.

-Din cauză că tata a fugit în America, de-aia fac mișto de mine,  a răspuns el.

-A fugit în America? M-am mirat eu. Cum de-a reușit?

-Nu știu.

-Și nu plecați și voi la el?

-Ba da, am pleca, dar e greu.

-Și cum e în America? am mai întrebat eu, ca un copil curios. Cunoșteam ceva despre țara asta doar din ce învățasem pe la geografie și din ce spuneau ziarele zilei despre imperialismul occidental, cu patroni lacomi, inumani, care îi exploatează pe muncitori. Nu înțelegeam ce este acela un patron, și cum poate exista o economie fără ca toate fabricile și locurile de muncă să aparțină statului. Eram, pe atunci, atât de siguri că locuim în cea mai evoluată țară din lume, că nu ne puneam întrebări.

 -În America e bine, mi-a  răspuns el. Tata lucrează, ia o leafă cât zece,, cât o sută de aici, acolo sunt orașe cu șosele pe patru benzi si sunt multe mărci de mașini. În America îți poți cumpăra mașină când vrei și pe care vrei. Îți poți lua, dacă ai bani, chiar și mai multe. Am făcut ochii mari.

-Și patronii, patronii cum sunt?

-Buni, și dacă nu-ți convine la unul, poți pleca la altul.

-Păi nu pierzi sporul de vechime? l-am întrebat cu referire la o veche teamă a tatălui meu.

-Și atunci de ce râd ăștia prostește? l-a întrebat Ariana cu vorba ei prietenoasă.

-Invidioși, a răspuns Marius, sunt invidioși.

Să fie oare bine în America? Toți să ne credem într-o orânduire socială superioară, și numai acel băiat să aibă dreptate? Adică s-ar putea ca acest coleg, disprețuit de ceilalți, să ajungă mai bine decât noi toți, să aibă parte de ce noi nici nu visam? Și atunci de ce tindem să murdărim tot ce ni se pare mai curat, mai altfel decât noi?

-Băi, Americane! A strigat din spate un alt coleg pus pe ironii de doi bani. Am auzit că-n America doarme lumea pe stradă. Acolo e tac-tu, și el tot pe stradă doarme?

-Lasă-l, mă, în pace! A sărit Ariana. Știi tu!.. Americanii au blocuri uriașe, cu zeci de etaje, Zgârâie-nori li se zice, și au fost pe lună, iar tu spui că dorm pe stradă.

Am rămas uimit că Ariana știe mai mult decât spune despre toate astea, iar curiozitatea îmi creștea, mai cu seamă la auzul numelor acelor blocuri.

-Tai-o de aici, i-a strigat și Mili acelui știe-tot.

Marius ne-a mai povestit despre problemele legate de obținerea pașaportului și de aprobarea vizei de plecare. Însă nu înțelegeam de ce nu e voie să pleci dacă tot ne credeam o societate evoluată. Orgoliul național, alimentat pe toate căile, în ziare, la televizor, la școală, ardea în noi, dar Marius ne-a strecurat o ușoară îndoială în ziua aceea. La despărțire l-am salutat pe numele lui adevărat și l-am văzut puțin surprins. Locuia aproape de Consiliul Popular.

La scurt timp a plecat, împreună cu mama lui, în Statele Unite ale Americii. Anii s-au dus și mi l-am imaginat uneori ducându-și viața prin orașe fantastice, călătorind cu mașini zburătoare, având lumea la picioare, bucurându-se de tot ce e mai bun, mai prețios. Era un copil frumos pe atunci, blonduț și cu ochi îndrăzneți. N-am mai aflat niciodată nimic despre el, nici dacă oamenii de acolo îi spun, cumva, Românul, sau dacă este mulțumit de traiul dus în America.

Mi l-am reamintit acum, la coborârea din autobuz, pe când străbăteam întunericul de lângă fosta lui casă, și alergam împreună cu ceilalți navetiști prin ploaia amestecată cu o lapoviță biciuitoare. Altfel, satul își pregătea înflorirea din primăvară, în pofida tuturor îndoielilor, oboselii. Lângă mine nu alergau colegii mei, ci oameni în vârstă, trecuți prin multele șantiere ale patriei, îmbătrâniți înainte de vreme. Păstram ecoul și imaginea lor ca pe ambalajele de ciocolată chinezească, atât de rară în acele timpuri, printre paginile sufletului meu.

-Hai, ploaie, hai! Ciuciulete, Crinele, ciuciulete! Strigă Nae parcă animat de ploaia înghețată.

-Ti-arde de glume, Gică? Tre’ să tai lemne în seara asta, și mâine, la ora patru iarăși scularea, își aminti Crinel de ceea ce-l aștepta.

Pe drum spre casă, lui Gheorghe, ud până la piele, i-a pierit tot cheful de vorbă.

A început să scuture din mâini și să tropăie, imediat ce-a sosit în terasa casei sale modeste.

-A venit tătuțuuu! s-a auzit o voce de copil dinăuntru.

-Mi-ar fi scârbă să-mi fie! Gheorghe și-a trecut mâna peste chelia udă.

-Hai încoace să te dezbraci! Lasă cojoaca aia de pe tine și povestește!

-Ce să povestesc, femeie?

-Cum ce? Chiar n-ai ce spune? Parcă n-ai fi fost la copii!

-A, ba da, și-a revenit Gheorghe.

-Cum era?

-Băieții erau bine, erau veseli… Dar ce mănânc și io femeie, îmi spui? a întrebat brusc.

Știa doar că dacă ar mânca lapte dulce cu mămăligă caldă, sătul fiind, ar intra iarăși în acea stare de uitare uimită, fără cuvinte care să-i alerge prin cap, și care să-l grăbească la somn. Uitarea părea că-l odihnește, că-i face bine, părea că-l face să redevină el însuși. Și până la urmă, cine era el, de ce trebuia să răspundă atâtor întrebări? De ce toți îi cereau responsabilități? Și cum de nu-l întreba nimeni dacă a fost greu sau ușor la lucru, dacă i-au înghețat mâinile pe bidinea tot mișcându-se prin dreptul ferestrelor fără geamuri, iar afară ningea sau ploua? De ce nimeni nu știa ce face el toată ziua, cum o duce, câte autobuze schimbă? Cât stă la coadă pentru două franzele, și cât timp îi mai rămâne ca să prindă al treilea autobuz, chiar alergând? Apoi, când sosește acasă, de ce îi zic toți, „doar pâine ai luat”? Ce să ia? De unde, și când să mai stea la cozi, dacă aleargă de la un autobuz la altul? De ce-o fi totul așa de complicat?

-Mai vrei?

-Gata, sunt sătul, încercă Gheorghe un zâmbet, amintindu-și că e acasă, cu familia lui, și că așa se cuvine. Nu ajungea să-și concretizeze în gând toate întrebările amintite, nici să-și dea răspunsuri mulțumitoare. Strâmba doar colturile gurii, într-un rictus de greață, de amărăciune existențială, lăsându-i pe ceilalți să presupună doar cam ce-i trecea lui prin minte. Își punea grijuliu gamela în servietă, și suspina, atât.

-Aia e, tată, ce să faci?

-Tătuțule, îmi aduci și mie ziarul mâine? l-a întrebat băiatul cel mic. E meci.

-Dacă mi-aduc aminte, îți aduc. Nevastă, mie îmi e cam somn. Că tot la patru trebuie să mă trezesc și mâine…

-Bine, culcă-te!

-Păi ce-ai vrea să fac?

-Chiar nu-ți mai aduci aminte nimic?

-Păi, ți-am spus, totul era bine…

Gheorghe și-a pus fesul pe cap, s-a băgat în plapumă și a început a striga :

-Liniște, liniște! Mi-ar fi scârbă să-mi fie…

-Noapte bună! I-au răspuns copiii ca într-o replică din filme proaste.

Lumina din cameră a dispărut, iar coșmarul fiecărei nopți, care parcă împletea pături de uitare peste îngreunata lui memorie, a început să se depene din nou. Îl stăpânea, într-un fel anume, dorința de a uita. Absolut tot. Munca, drumul pe autobuz, gălăgia, primirea de acasă, frigul, amarul zilelor, totul. Să uite, să devină el, întreg, fără gânduri chinuitoare. Că doar se terminase demult copilăria în care fusese argat. Pătimise atâtea și nu suporta să țipe cineva la el, să-i vorbească urât, acum era om mare. Își căsătorise fata și avea casa lui. Cam mică, nu un palat, dar era a lui. El voia să uite, trebuia să uite, asta îl ajuta, să uite agitația nebună, goana după pâine, să uite, să uite, să uite… Poate că părea că fuge de lume, dar era o fugă după odihna lui, după liniștea lui, și credea că merită măcar atâta lucru de la viață. Ce-mi trebuie mie toate astea? se întreba. Să mă lase-n pace cu toții! tot repeta. Uitarea are o putere mistică, iar el o simțea, o anticipa, o dorea.

A adormit repede. Afară era, demult, noapte. Nu deslușise, totuși, dacă era mulțumit sau nu, dacă îi fremăta vreun sentiment în suflet sau totul era neimportant, tern, monoton. Trecutul murea repede pentru el și nu revenea prea des pentru a-l scoate din nepăsare. Om scund, roșu ca racul la față, cu o înfățișare comună, de altfel, și cu sprâncene dezordonate, nu se pricepea să țină discursuri, nici să argumenteze vreun punct de vedere în fața cuiva. Scotea doar propoziții scurte, privind pe lângă interlocutor, căuta mai degrabă în jos când avea de dat un răspuns, și fugea de lucrurile complicate. Nu încerca să înțeleagă de unde au unii au bani pentru concedii scumpe, iar lui îi cer băieții câte doi-trei lei la o săptămână, nu mai mult, și e nevoit să îi refuze. Era obișnuit, nu-l mai impresionau nici lipsurile lui multe, însă nici bucuriile altora.

În doar câteva minute începea să sforăie, răpus de oboseala de peste zi, și așa se sfârșeau dintr-o dată întrebările, ploaia, zugrăveala, alergatul, intruziunile în sufletul lui ascuns, de unde nu prea reușea, nici măcar el, să scoată mare lucru, și astfel se pregătea să înceapă o nouă zi. Cu nimic mai brează decât cele dinaintea ei.

            Afară era ploaie, dar și atât de multe lucruri bune de uitat.

           Uitarea are însă uneori puterea ei de regenerare, de purificare. Da, din ea, din uitare, din interiorul ei adânc, se întâmplă uneori să revină dintr-o dată în fața ochilor noștri, mișcătoare, însăilată cu ațele pestrițe ale unui timp amorțit în istorie, acea lume dispărută, acei oameni chinuiți, dragi nouă, dar veseli și temerari. Revin ca vocile dintr-un clișeu scăpat de foc, ca să ne caute, să ne strige, spunându-ne că și noi vom fi odată scânteierea unei singure secunde printre gândurile fiilor noștri, fiicelor noastre, nepoților noștri. Că și ei au existat, cu convingerea că sunt unici, numai că s-au strecurat unul câte unul, orbiți de singurătate, în cenușa unei istorii nescrise de nimeni, și de nimeni dorită. Toate bucuriile și tristețile unui sat mărginaș, toate existențele acelei obscure comunități, zeci, sute, încap într-un autobuz, din multele ce aleargă peste văile trecutului.

            Crinel s-a stins la numai două luni de la pensionare, lovit de boala nemiloasă a modernității, cancerul, rămânându-i în privirile stinse drumurile pe care n-a apucat să le străbată. Gheorghe Nan l-a urmat, și el, după câțiva ani, lăsându-mi imaginea unui tată care nu mi-a dat o palmă vreodată, de pe urma căruia mi-a rămas, pentru totdeauna, sfredelitor până în străfundurile ființei, zgomotul surd al acelor bulgări uzi de pământ, în cădere peste sicriul lui.

Fără pretenții și nemișcați de valul amintirilor mele, vocile acelor oameni, obișnuiți până la anonimat, au tăcut cu totul, ca și când n-ar fi fost. Timpul a măturat valul de navetiști al anilor șaptezeci, trecându-i în uitare. Itinerarul nostru de azi, prin lumea care i-a plămădit, care i-a găzduit, care le-a fost oglindă, nu face decât să ridice pentru o clipă spuma zbuciumului lor de pe fața imensă, vălurită de necazuri sau bucurii mărunte, a oceanului vieții.

Neatinsă de niciun vapor de croazieră, din cele cu multe punți adăpostind mii de oameni bogați, nestrăpunsă de raza lunii aurii și spulberată de următorul val, spuma amintirii lor, recade tăcut în străfund, acolo unde ochiul sufletului nu mai poate pătrunde.