Și iarăși bate mama-n prag,
ca un capitol șters de soare,
un anotimp ce mi-a fost drag,
un timbru vechi pe o scrisoare.

De-aș mai cunoaște-o ca atunci,
cu raiul ei topit în șoapte,
cu ochii calzi de dor de prunci
și-n palme doar cu mere coapte

Ar fi pământul mult mai blând,
mai calmă truda care doare,
s-ar așeza și dor și gând
la masa ei dintre izvoare.

Dar azi o văd ca pe-un oftat,
câmpie arsă fără vină,
iar eu, un om sofisticat
își simte mama…o străină.

Ca melcu-acela solitar
ce tremură antene fine,
întocmai mama cu-al ei har,
își duce lumea după sine.

Ecoul doar a mai rămas
din vechiul ei alint de-acasă,
l-ar spune-acum, dar n-are glas,
în lumea mea neînțeleasă.

Și mă privește-ntrebător,
nu-i sigură de calcă bine,
ca două lumi ce-n zborul lor
se recunosc, dar sunt străine.

Azi iarăși bate mama-n prag,
și-n apele-i tremurătoare,
icoana timpului meu drag,
se ofilește și mă doare.