Sunt cincizeci de ani de când tata,

cu înăspritele lui mâini

și neodihna sub pleoape,

m-a suit pe umeri într-o dimineață,

și-a pornit cu mine pe drumuri umbrite de vremi.

Soarele arunca doar promisiuni pe sub coroanele pomilor.

Drumurile își gârboveau vertebrele nesfârșite peste dealuri.

Fragii deschideau pleoape roșii,

liniștea tremura printre frunze,

iar inima tatălui meu își cânta strădania.

Urcam și coboram prin văi ce-ascundeau înnoptările,

suiam pieptișuri unde se termina pământul și-ncepea cerul.

Traversam păduri suit pe umerii tatălui meu,

pășuni pe unde stârneam timpul lenevit de adieri.

Tata sărea tot mai sus atras de ceva,

tușea uneori,

iar depărtarea îi răspundea c-un răget de cerb.

În inima pădurii de fag,

sub umbra necuvântării, s-a oprit deodată.

Verdele purta un fel de vuiet permanent.

Trunchiurile se-mbrățișau deasupra noastră,

fluierau surd.

Eternul acelor copaci își vântura nepăsarea,

își legăna istoria ca pe-un cuib al altor vremuri.

Aici e ștubeul, a spus tata!

M-a coborât,

a deschis o poartă printre ramuri,

mi-a arătat un soi de fântână fără zid,

apoi a oftat.

Apa aceea părea că fierbe.

Aducea lumini din inima pământului,

se lățea peste maluri,

peste gânduri, peste uimirea mea.

Fântâna asta n-are fund,

apa ei vine din altă lume, mi-a mai spus!

Sprijinit de brațul tatălui meu,

m-am privit în adâncul ștubeului.

Acolo se-nserau și se luminau istorii,

acolo coborau casele satului,

staulele, morile și târgul.

Din apele acelea se îmbătau oceanele lumii.

În izvorul ce-o frământa pulsau toate căderile-n gol,

saltul și cascadele cunoașterii.

Vibrarea primei secunde,

universul primului zâmbet,

toate pădurile, toate poienile

și toți fragii lumii erau acolo.

Cercetașii alergau sub frământarea apelor.

În tumultul limpezirii ei mi-am zărit chipul,

apoi am băut.

Aveam șase ani…

Tata s-a gârbovit demult sub un fag pentru odihnă.

Am trecut vadul acelei ape spre lumea pe care el doar o bănuise…

Niciodată n-am mai coborât să ne întoarcem acasă.