Tata plecase să mă caute,

suferea de Alzheimer
și nu-și mai amintea drumul înapoi spre casă.

Peninsula are conturul mușcat de istorie,
miezul fraged,
iar pe rănile cicatrizate i-au crescut catedrale.

Pe țărmuri,
tinere fete își descheie cămășile,
sărută obrazul mării,
și fumează tutunul veacului viitor.

Aici se râde mecanic,
se îndrăgesc mai mult fotografiile soților,
iar bărbații se ceartă prin telegrame.

Cineva desenează o epocă nouă,
pare o cupolă de catedrală fără cruce,
un obiect zburător fără motor.
Oamenii dau năvală,
trebuie să lovești că sa te poți adăposti sub ea.

Eu port în genți cadavrul primului vis,
lovesc ritualic cupola ca să curgă apă

și adun rugina de sub pașii istoriei
să pot răspunde la telegrame.

Tata a regăsit primul meu loc de joacă,
acolo mă caută.
Nu-și amintește mai mult,
eu desenez drumuri noi,
el reinventează drumul către mine.

Peninsula are artere late,
acolo unde au fost cândva lovituri de bici.

Tresare la geamătul regilor,
apoi ridică monumente peste trupurile lor vii.
Aici tinerii își poartă depărtările,
ca pe pachetul de țigări
de unde fumează ades.

În peninsulă e pâine destulă,
apă este puțină,
dar sunt suficiente brațe deschise.

Oamenii aleargă sub cupolă ca la circ,
agață corzi,
se balansează și râd de fumul de țigară.

Cineva încearcă să instaleze cupolei
o fereastră spre răsărit,
unii bat din palme, alții plâng,
eu strâng ecourile, unul câte unul
sprijin cupola pe umărul drept,
iar occidentul îmi pare,
o scoică încălzită de nisipuri aurifere.

Tata mă caută,
„e băiatul meu aici”, comentează cu trecătorii.
A pierdut orice orientare.

Eu caut pulsul primului vis,
E tare greu să nu știi unde ești!

Peninsula își roade locuitorii
după ce le așază medalii la gât.
Aici oamenii plâng de soarta perșilor,
a incașilor,
dar uită de soarta celor ce poartă cupola.

În peninsulă sunt copii puțini,
dar mult praf cosmic
și mii de case abandonate.

Este aur, belșug de arme, de ceasuri atomice, școli
și multă, foarte multă uitare.

Sub cupola de argint
oamenii pierd între sorbiri limba satului natal,
copiii ascund în pumni turnuri Babel.

Aici nu sunt cimitire,
sufletele sunt în custodia bisericii,
rămân balansându-se de cupolă timp îndelungat,  

apoi cad în icoane.

Unii oameni iubesc peninsula,
alții drumul către ea.
Aici, imigranți și băștinași,
am reușit să cântăm, cu toții de mână,
„corul robilor”.

Eu îmi amintesc de tata
și de locul de joacă unde mă mai caută.

Privesc țărmul universal,
mii de tinere se întorc de la plajă cu adâncul în suflet.
Scoica auriferă,
azi nu ascunde nicio perlă.

Pe tata l-au găsit rătăcind,
(are Alzheimer, nu-și amintește).
„Caut băiatul”, se bâlbâie.
„Băiatul tău e departe, departe”, i se spune.
„Dar de ce, n-avea loc cu noi?”
„Avea, dar a plecat în peninsulă”.
„Vai de mine, în peninsulă?” șoptește,
„Dar acolo a pierdut dreptul de întâi născut!”