Ploua energic.
Ploua ca un strigăt
rostogolit de la capătul universului.
Cerul nu mai era,
nici soarele, nici poarta.
Ploaia sfâșiase văzduhul,
mâncase totul,
și mugea la fereastră.

Pleoapele mele te desenau în aer.
Îmi părea că-ți aud râsul, pulsarea,
că lumina ta redesenează orizontul.
Nu trăisem nici-o copilărie fără tine.
Nici-un mugur nu plesnise,
nici-un articol despre fericire,
nici-un imn,
nu se scrisese fără tine.

Ploua energic.
Plumburiul juca în picioare verdele și roșul.

Toată vara îmi populase-și curtea cu pașii tăi.
Admirai o rândunică ce dormea-n pridvor.
Îmi reformai zâmbetele și crezul.
Îmi aprindeai toate luminile pe străzile sufletului,
apoi săreai ca un copil în luna mai.

Ploaia devenise un roi de albine bezmetice
care-mi asalta fereastra.
Înjectase toate potecile,
izvoarele și fragii.
Narcoticul devenise violent.

Doar la război ploua așa.

………………….

In epoca următoare,
soarele, casele, vazduhul, sau poarta,
își reluau ocul lor.
Potecile se ascuțeau iarăși către vise.
Verdele revenea cuceritor,
orizontul sfios îmi tremura sub pleoape,
doar urma rândunicii dispăruse cu totul.